Vavila Popovici

Ascult tăcerea singurătății, o respir... Stele mici, gingașe, strălucitoare, înfipte în pânza albastră a cerului ca niște paiete argintii mă privesc, îmi zâmbesc. Și-n liniștea sfântă a

Nereidelor, fecioarelor, frumoaselor, de câte ori v-ați plimbat pașii goi în nisipul mătăsos al țărmului Mării Negre? Frumoasă Salacie, te-ai nuntit aici schimbându-ți soarta și lăsând pe acest

Toată noaptea a plouat. Fulgere au brăzdat întunericul. Se succedau frenetic, ca într-un dans demo-nic. Mă trezeam şi-auzeam ritmul invariabil al jeturilor de apă. Se scurgeau prin

Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă. Vântul tandru îmi mângâie obrajii, îmi răscolește șuvițele de păr. O frunză firavă îmi atinge fruntea și simt sărutul ei gingaș. Poate e semnul de

Pe șoseaua dantelată de frunze un animal îmi taie calea. Tresar cu-ntârziere și-i reconstitui imaginea: Lucios și pământiu cu ochi ce reflectau lumina ... Un suflet, îmi zic, cu săritură

Pat de frunze reci, pădure adormită. Sus - cer de frunze - crengi de măsurat tristeţi, singurătate. Un ţipăt sălbatec trezeşte pădurea. Înfricoşatu-mi trup tresare. Iau inima în

Mă-mbrac în aerul cald al fiecărei zile, trag speranţa din cuier și-o iau cu mine la plimbare. Nepereche înseamnă singur, nu? Mărturisesc că uneori mi-e dor de absenţa lumii; indiscreţia sa

Pentru tine furam strălucirea din stele, să pot da luciri veșnice privirilor tale îndrăgostite. Pentru tine furam raze din soare să-ți încălzesc trupul, să-l învelesc în cuvinte de

Cât de dragi îmi erau nopțile cu lună, când te aveam lângă mine! Umblam pe poteci prin păduri, ne furișam printre copaci, eram numai noi - doi îndrăgostiți de umbrele noastre

Tâmpla îngreunată de-a zilei osteneală gânduri trudește, rodește ne-ncetat. Pe sânii plini ai poeziei, odihnește obrazu-nfierbântat. Mi-e dor de clipele în care eram sclava iubirii tale și-a

În zilele de vară căldura-mi învăluia trupul, închideam ochii şi mă rugam soarelui. Din prea multă iubire mă rugam! În zilele de toamnă, în lumina incendiară priveam florile, miroseam parfumul

Inima zgomotos bate, gândurile odihnă cer, vorbele – au tăcut demult. Ochii refuză realitatea obositoare strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut. Iertarea și uitarea sunt chemate a ridica

La revederea mării numele tău l-am scris pe nisip, ca-n oglinda cerului să poată fi păstrat. La revederea pădurii pe scoața unui copac numele am crestat, ca pădurea să nu te uite și

Când puritatea unor clipe ne domină, vibrațiile intens nuanțate ale sufletului îmbogățesc registrul amintirii… Dragul meu tată – primul om care m-a învățat tăcerea! Mă lua la pescuit, îmi

Cândva idealuri ne călăuzeau, frământam ființa ca pe-un aluat, gândurile creșteau, căi de înălțare căutau. Eram tineri și nerăbdători, fiecare anotimp sosea mai devreme în inimile

Pasărea universului trece bătând din aripile ei întinse, fluierând, venirea toamnei atenționând. Copacii dorind odihna, cămările, cuinile închid. Natura toată își ridează fața. Smerite,

Mă cerți că povestesc prea mult când nu ești dispus să asculți. Mă cerți pentru prea multele-amintiri, dar nu port eu vina… Îngerul mă-ndeamnă! Și-ntocmai cum un pianist își începe ziua cu

Iar ai venit, îngere trist! Mă bucur, căci sufletul e cel ce te-așteaptă. Vreau să stăm de vorbă! Despre ce? - Despre viață. Vezi cum serile de toamnă cad peste noi, și-n sufletul poeților,

Ai învățat drumul de-ntors acasă, ai învățat lecția în care se spune că nimeni nu te mai poate aștepta, că singur trebuie să-ți deschizi de fiecare dată ușa și tot singur s-o închizi, chiar

Să știi să plângi de bucurie când îți iese fericirea în cale doar și numai pentru câteva clipe. Să știi să plângi când fericirea-ți este pierdută, când inima și mintea aleargă pe căi