Poezie

Lectia de tacere

2 min lectură·5 iulie 2015

Mediu

Când puritatea unor clipe ne domină,

vibrațiile intens nuanțate ale sufletului

îmbogățesc registrul amintirii…

Dragul meu tată – primul om care m-a învățat tăcerea!

Mă lua la pescuit, îmi aranja un scaun din piatră,

îmi punea o pălărioară în cap,

și-n timp ce își pregătea lanseta de formă conică

și-mi explica părțile componente, caracteristicile,

eu priveam prea puțin interesată.

Aveam visele mele!

Mai apoi, tata, mă invita la tăcere:

„Peștii iubesc doar cântul apei”, îmi spunea,

așa încât, aveam libertatea de a visa…

Până spre seară stăteam cu fața sprijinită-n pumni,

tresărind doar la clipocitul apei,

privindu-i undele din mijlocul cărora

se înălța firul întins al undiței

ce ridica câte un pește cu solzi strălucitori,

pe care tata îl elibera…

Îmi dădea câte o pauză,înghițeam câte ceva

de-ale mâncării

și-alergam bucuroasă de-a lungul malului apei,

strângând cele mai frumoase pietre.

Când umbre hașurau discret pământul,

pregătind cu grijă farmecul de mai târziu al nopții,

tata-și rânduia comoara:

„Acum poți să vorbești!” îmi spunea.

În drum spre casă căram comoara grea a pietrelor,

tata pe cea a peștilor și ustensilelor.

Râsetele noastre sunau ca o muzică-n văzduh.

Întunericul ne-nvăluia discret,

tata îmi asculta pățaniile altor zile,

spuse cu sinceritatea copilului care eram,

și nu scăpa să mă dojenească…

„Vezi… peștii se prind cu undița,

oamenii cu vorba”,

mă-nvăța tata glumind, spusele lui Will.

002.571

Vavila Popovici. “Lectia de tacere.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/vavila-popovici/poezie/14074412/lectia-de-tacere

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.