Vavila Popovici

Mi-e teamă… A început să-mi fie teamă de bătrânețe mai mult ca de moarte ! Mi-e teamă de foame, de frig, de lipsa de dragoste. Mi-e teamă că ne vor sui în copaci și vom cădea răniți de

Am fost întrebată de ce am scris pe internet: \"Cu înțelegere, bunătate și voință putem ierta. De uitat însă, nu putem uita, ar trebui să ștergem datele din memoria noastră. Ori, așa ceva nu

Florile albe ale copacilor sărută văzduhul, aripi de gând sărută nevăzutul. Păsări inoculate cu virusul dragostei, printre crengile copacilor se caută în arcuri și cercuri dansând, pe

Mi-ai adus în dar O creangă de salcie. M-am aplecat În semn de recunoștință. Salcia picura lacrimi Între pașii noștri Care păstrau distanța. Ne golisem de timp Și de cuvinte...

De ziua mea, la început de an, în ianuarie, primeam în dar frezii galbene. Pentru greci, străbuni ai spiritualității, iubind simplitatea, curățenia-n moravuri, erau flori sacre; în petalele

Așa este, iubitul meu, așa cum scrii: În jur totu-i mai simplu ca-n sufletul meu. Și totuși lumile paralele-n care trăim se pot intersecta… Te vei întoarce la mine, îmi vei locui din nou

Pășesc rar și apăsat pe cărări cunoscute, necunoscute. Număr, din când în când, clipele care se scurg ca un preludiu, număr cărările. Ascult vaietul fiecărei frunze în cădere și mă dor viețile

Somnul mi-l tulburi cu imagini de vis, alteori îmi trimiți dorul de scris… Cuvintele se transformă în lacrimi, mintea fuge spre-ntinsele patimi… Sunt singură cu propria-mi viață, în greul

Istoria mahalalelor se repetă! Și anii mei, anii tăi se duc... Pretutindeni - temnițe amare. Copii flămânzi se duc și vin de la școală; abandonați de părinți se sinucid, alții preferă traiu-n

Cât neastâmpăr au unii oameni plănuind întruna reforme, care mai de care mai năstrușnică, mai machiavelică, mai himerică! Câți oameni fără cunoștințe temeinice, indiferenți față de

Ai plecat lăsându-ți sărutul pe-o ceașcă de cafea și pe ochii mei scăldați în lacrimi. Sfios mă apropii de ceașcă și-ți sărut sărutul; te chem și rechem cu ochii înlăcrimați. de tine

Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos. Se-aude toaca. Credincioșii se-ndreaptă spre biserici. Începe slujba religioasă. Îngerii coboară blând din cer, își pregătesc glasurile, întind aripile

Trec anii Îi aud cum trec prin liniștea ce mă-nconjoară. Privesc la ultimul gând, la ultimul zbucium... Prin liniștea eternă, stelele par un stol de păsări triste.

Sus - un cer îndepărtat, albastru. Sub mine - un astru. În mine - universul reflectat. Infinitul? Mister plin de mistere: „Cerul cerului al Domnului este!” - neîntinat. Morțile - printre

Mereu flămânzi, însetați și singuri, poeții, ființe dominate de neliniști, pătrund cu-ardoare ascunzișuri, vă scriu poeme, cântări, blesteme. Nefericiți și uneori nici chiar prea

Ninge peste copaci, peste pământ ninge. Ninge peste orașul gri, ninge peste o parte a planetei, ninge. Ninge-n cimitir și morții-și pierd identitatea, ninge. Ninge peste gândul

Mai vreau o iarnă ca aceea de demult, albă, liniștită, iertătoare, în care fulgii mi-au adus numai iubire și căutare. Afară ningea bezmetic și noi prin odăi ne iubeam… Ochii tăi, mai negri ca

Să ningă, iubite, să ningă în seara de - Ajun de Crăciun, o clipă nebună te-aducă la mine la ușă să suni. Credea-voi că sunt colindători și ușa larg voi deschide-o și tu îmi vei cânta un

O pasăre de culoarea cerului înnorat, pe pământ căzând… Pasăre de plumb, aripi întinse, pliscul pământul sărutând... Un scâncet de-abia perceptibil, asemeni scâncetului de copil… O rază

Dă-mi un semn, o undă de duioșie din parte-ți aștept, prea multă neliniște în urmă-ai lăsat. Cândva, mă roteam precum soarele, luminându-te, luminând cuibul nostru și rugându-mă ca