Poezie

Umbra mea fidelă

1 min lectură·21 mai 2020

Mediu

Cât de dragi îmi erau nopțile cu lună,

când te aveam lângă mine!

Umblam pe poteci prin păduri,

ne furișam printre copaci,

eram numai noi - doi îndrăgostiți

de umbrele noastre însoțiți.

Copacii le-ascundeau, în lumina lunii

din nou apăreau,

de jocul lor nevinovat ne amuzam

și slove de iubire glăsuiam …

Cerul era de noi aproape,

întindeam mâna, luna o rază să-mi dea,

și tu să fii martorul căderii ei

în palma mea!

Râsul tău tonic, în liniștea nopții răsuna

și-n lumina argintie a lunii

zâmbetul – rază din lumina sufletului -

pe chipul tău rămânea.

Raza trebuie prinsă!, spuneai,

iar eu credeam că glumeai …

Și astăzi continui să iubesc nopțile cu lună

și umbra mea fidelă.

Ele mi-au rămas!

Că nu mă voi pierde prin păduri,

cât timp mă-nsoțește visul în minte cuibărit,

ți-am promis!

Și voi ruga mereu luna să trimită o rază

în palma mea,

ca de zâmbetul tău să mă pot bucura.

Când inima haotic bătăile-și va accelera,

cu trupul pornind adevărata ceartă,

simți-voi, de-abia atunci, că umbra și visul

de mine vor voi să se despartă.

Prin fereastra odăii privi - voi luna

și raza ei mult așteptată.

Când pierdem umbra, pierdem totul!

001.992

Vavila Popovici. “Umbra mea fidelă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/vavila-popovici/poezie/14147008/umbra-mea-fidela

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.