Tot pe drum și tot singur copac

ÎNTÂLNIRI LITERARE TOT PE DRUM ȘI TOT SINGUR COPAC Cum a fost a și rămas. Chiar dacă are mulți prieteni, mai ales în lumea boemei literare. Chiar dacă știe s-o facă uneori și pe nebunul, rămâne un nebun frumos, blând, politicos, chiar și atunci când scapă gura la trap și o face pe supăratul e căutat și iubit, și iertat. Mai ales de doamne măritate libere sau aparținând altor bărbați și de domnișoare verzi aspirante la glorie literară, pe care le-amețește cu poeme de dragoste. Uneori e supărat pe sine că n-a sărutat încă nici un gât de lebădă, alteori e darnic ca un principe biat, deși prin buzunarele lui cel mai des șuieră vântul a pustiu ca prin stepele cazace. Și cum centrele culturale din lume nu se prea grăbesc să-l premieze pentru gesturile sale filantropice, poetul Florian Silișteanu, căci despre el este vorba în aceste rânduri, își oferă singur diplome de bună purtare. Mai mult chiar, își cumpără pe bani de împrumut țigări dintre cele mai scumpe și cravate ochioase, pe care după ce le tot poartă dintr-o valiză în alta, le dăruie prietenilor. M-am pricopsit și eu cu una, tocmai în clipa în care îi răspundeam la întrebarea-i pe care din cele trei scoase ghemoltoc din valiza burdușită cu zeci de exemplare din ultima sa carte să și-o lege la gât pentru recenta întâlnire literară cu noii săi prieteni, scriitorii cernăuțeni, întâlnire la care au mai venit și niște profesoare de limba și literatura română și universală. Păi cum să-mi pun eu cravata, când îs fără ciorapi în sandale?! Mai bine și fără ciorapi și fără cravată, conchide el pe un ton care nu mai accepta replica. La lansarea cărții sale n-a prea vorbit despre propria-i carte, a cetit din ea doar vreo patru poeme de dragoste (unul chiar superb, cel consacrat lui Marin Sorescu), presărând printre ele câte un compliment sau cu câte o glumă amuzantă la auzul cărora doamnele din sala de lectură a Bibliotecii regionale din Cernăuți, unde s-a produs evenimentul, au început să se topească în văzul scriitorilor bărbați. Mai mult timp a acordat el prezentării romanului unei tinere prozatoare americane, Maria Gold, cu care se pare că are un roman. Prea frumos și dulce a încercat să ne convingă că Jurnalul ei de măritată este unul din cele mai atrăgătoare romane apărute în ultimul timp în limba română. Nu se laudă, dar crede că-i frate cu Dumnezeu pe motiv că iubește și el toată lumea. Poate de aceasta și-a întitulat noua sa carte Fratele meu, Dumnezeu, gândindu-se la acea iubire fără de care nimic nu e și fără de care, probabil, n-ar fi fost nici scrise, nici editate poemele sale de dragoste. Altfel cum să înțelegi versurile “Scheletul lui armonios conturat umblă în căutarea unei duminici”? Bravo bătrâne, ar fi zis Nichita Stănescu. Și noi la fel. Pentru că știi să împarți “cum se cuvine haine vechi la patru ace, Ceasuri și lumină din lumina cocoțată pe un gard / ca să dea ora exactă și să dea femeii toate / tot ce eu nu am putut să primesc de căpătat. Vasile TÃRÂÞEANU Cernăuți, 11 iunie 2006