Vasile Serban

Grăunte aruncat în lume fără vreun folos... Nu sunt și nici n-am fost vreodată sănătos, Îmi plimb prezentul atârnat de baierele vieții Cu certitudinea că la sfârșit e vremea plății. Un înșelat

În fierbințeala zilei cea din urmă Îți voi striga să nu mă lași în umbră, Să mă ridici acolo, lângă stele, Să luminez pământul vieții mele. Să-mi dai și-un ochi, mărite Univers! Să pot

Aștept solemn în portul vieții mele Un semn din lumea celor ce-au plecat, Mai cred în îngerii din stele Și-n mortu-acela ce-a-nviat. Sunt superstiţios, de-aceea cred în umbre Și-n visele în

Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor, Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor. Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor Într-o piesă ce se joacă într-un

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară, Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie Șade omul cătrănit pufăind un gând

Să nu te temi când treci prin astă viață Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut, Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini În era când erai un simplu lut. Când toți îți țipă „nu mai ești al

Se-ascunde libertatea-n mine, Izvor barbar de nebunie, Expus în viață ca să mor Sunt prea lucid sau visător? Când stelele se scutură de noapte, Și luna plânge pe un colț de munte, Îmi car

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om? Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului, Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte Mă simt al nimănui

Pe stânca ce atinge cerul, Un pustnic și-a zidit castelul, Să fie lângă Dumnezeu, Așa cum își dorise el. Și-n fiecare zi cu nume Se tot ruga la Dumnezeu Să ierte întreaga omenire, Să nu îl

În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor, Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor. Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță voi putea să mor, Azi sunt o

Sunt prizonierul vocilor de gheață Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit Despre tărâmuri reci și-ntunecate Unde pe veci îmi voi găsi mormânt. Înfiorat de recea lor vorbire Mă las cuprins de frigul

Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor, Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a

Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor, Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a

E o noapte timidă de vânt bântuită, Un înger coboară pe scara lui sfântă, Un suflet de om creat din lumină Pășește timid într-o lume de umbre. Se adapă încet din cana sfințită, În ochi

Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară, Printre un fond cumplit de gheață și nimic, Indiferență pură în inima-mi nebună, Sunt detașat de moarte în nouă aventură. Trimis la separare într-un

Nepoatei mele după altă mamă Îi scriu de-aici, de dincolo de zare... Că viața e ciudată pentru toți... Un ghem de ață moale, fără rost. Suntem ceea ce suntem toți Niște mașini ce

Mi-e frig de mine și m-alung Dintr-un mormânt creat din lut Cu margini galben colorat, Și cu pământul drept capac.   Sunt blestemat să mă accept... Strigoi cu ochi și oase moi, Mă plimb

Când viața mă dezamăgește, mă întristez și îmi încleștez așa de tare gura și mă închid în mine încât nu vreau să mai aud de nimeni și nimic, stau așa și îmi vine să fug de toate, chiar și de mine,

Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele Și-adorm cu gândul dus la nemurire, Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers, Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers. Strecor din ușa galaxiei moarte Un maldăr

Privește, iubito, se apropie iarna, Din ploaia de toamnă se scutură fulgii, Un alb de poveste se așterne-n fundal, Un moș rebegit pândește prin geam. Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă, E

Vezi, tu, iubito, când soarele nu va mai fi, Iar noi ne vom plimba prin galaxii, Eu... un luceafăr, tu... o stea cu flori, Ne vom iubi platonic între sori? Ne vom simți pe veci iubiți În

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte. Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat, Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor. Sus, în palate, ghiftuită stă

Sunt călătorul ce poartă-n desagă dureri de nimeni știute, Un cavaler al disperărilor tăcute cu destinația, paradis Și conștient de povara grea pe care o port, sunt resemnat, Căci nu vreau să

Trăiesc din inerție în cripta mea de plumb, Epuizat de lume, de gânduri și de ploi, Se regăsesc în mine jivine și strigoi, Un amalgam ciudat de strigăte și răni. Un iad de amintiri dintr-un