Mă doare lumea și mă dor de dorul ei

Când viața mă dezamăgește, mă întristez și îmi încleștez așa de tare gura și mă închid în mine încât nu vreau să mai aud de nimeni și nimic, stau așa și îmi vine să fug de toate, chiar și de mine, căci tare mi-e teamă că viața mă va face să fiu rău cu ceilalți. Am stat atât timp închis în mine încât am reușit să mă sperii și m-am alungat din mine în lumea largă. Gol și fără veșminte în care să mă ascund privesc parcă din moarte și plâng măi oameni buni, mă plâng pe mine și vă plâng pe voi că tare necăjiți suntem unii dintre noi în viața asta. Ne-am născut așa cu o durere în suflet de nu știm de unde vine, cine ne-a dat-o sau cu ce am greșit de am venit pe lumea asta așa de schilodiți. Mă plimb prin lume și mă uit la ea năuc, nu știu ce mi-e dat să fac și nici ce mi-e dat să îndur, dar știu că așa ca mine suntem mulți și ne speriem de lumea asta și zic că dacă ne sperie lumea asta, apăi, nici cealaltă nu o fi mai de soi. Atunci, se ridică așa o întrebare în mine și zic: - Apăi, eu cu mine ce fac? Mă apuc să citesc, să ascult, să scriu, dar parcă mă afund și mai mult în tristețile mele și mă doare mai tare, și mă biciuiesc în gând zicându-mi că ceva e în neregulă cu mine când stau și mă uit la oamenii cum vin, trăiesc și pleacă. Îți vine să te blestemi că nu ai rămas la curul vacii și nu ai făcut pact cu pământul acolo unde erai, ca tu să îl muncești și el să aibă grijă de tine până la moarte și dincolo de ea, dar viața nu a vrut asta, ne-a luat și ne-a izbit unii de alții până când de atâta năuceala de cap ne-am trezit care încotro pe la 40 și ceva de ani și acum ne uităm în oglindă și ne întrebăm - Cine ești tu străine și ce cauți în mine? Dar ești tu, că viața te-a vrut așa, te-a vrut așa, ca nu care cumva să înțelegi nimicnicia ei și să hotărăști să-ți iei zilele căci o lași fără obiectul muncii și are ea așa un dar de a te strâmba și de a te face să uiți de tine încât ajungi să îți chemi singur moartea la sfârșit de drum lăsând loc la alții în caruselul ei.