Vasile Munteanu

sau orație de nuntă a cuvintelor. și nu numai.

și fiind vorba despre așa ceva, mai departe am să tac. am fost, am citit și ies în vârful picioarelor.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

mulțumesc, Ottilia, pentru semnul de lectură repetat și pentru căutarea de înțeles; într-adevăr, poți căuta un om și cu o lanternă, nu e musai cu o lumânare; și, asemenea unui copil, poți călca pe drumul de lumină ce pornește dinspre tine convins că, dacă mergi suficient (de mult/ de repede) vei ajunge la capăt; când înțelegi că lumina ține... cât (te) țin bateriile, e prea târziu.

încă o dată, mulțumesc pentru prezență.

mulțumesc, Ottilia, mulțumesc, LIM, pentru lectură și pentru semnul despre.

e posibil, Mihai, orice este posibil; nu, nu mi-am propus să vorbesc despre eroism, mă rog, dacă într-o decadă a entertainment-ului trivial și a consumismului sinceritatea nu este catalogată astfel.

mulțumesc, pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc, Ela, pentru precizarea asupra marginilor; personal, nu cred că există comunicare; unul SE SCRIE, altul SE CITEȘTE; nimic intelectual/afectiv sau de altă natură nu poate parcurge drumul de la un spirit la altul dacă acest ceva nu este deja prezent acolo; fiecare om este un sistem închis, și, conform principiului: \"câte capete, atâtea idei\", îmi permit să spun: câți oameni, atâtea lumi - ceea ce, cu alte cuvinte, maeștrii absurdului numeau: zădărnicia efortului uman de a da un sens lucrurilor.

unii gândesc și așa; și, după cum textul însuși spune, eu nu am nimic împotriva acelora care gândesc diferit (îmi este indiferent); dar se pare că acestora nu le este indiferent că există idivizi (puțini) care nu dau doi bani pe ceea ce gândește \"mulțimea\".

mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.

Silvia, cred că putem cădea de acord asupra faptului că nu am pretins laude și nici nu am nimic împotriva negării prin argument; ceea ce, să fim sinceri, este departe de a se întâmpla în ceea ce tu pretinzi a fi un dialog; faptul că nu închid (în nici o împrejurare) comentariile demonstrează că sunt deschis oricărui tip de dialog, atât pozitiv, cât și negativ (în sensul analizei); ceea ce resping (am ajuns chiar la limita toleranței, recunosc, dar asta din cauză că mă simt \"încolțit\" CANTITATIV de comentatori care au deja un \"limbaj de lemn\", un mod propriu de a nega un text: \"asta nu e poezie\"), așadar, ceea ce resping este atitudinea aceasta a unora care pretind ca simple afirmații (multe dintre ele iraționale/ilare) să aibă valoare de axiomă; prin urmare, îți reproșez că tu nu dialoghezi, ci monologhezi, vrei să impui adevărul tău fără a aduce în sprijinul afirmațiilor vreun argument pe care bunul simț intelectual să îl poată accepta pur și simplu.


deci, da, sunt niste \"gânduri de la marginea viciului\". dar de când și în baza cărui tip de raționament acest tip de gânduri te îndreptățește să le califici \"nu poezie\". mai mult chiar, unde anume ai definit tu Poezia și la care aparat critic faci referire când afirmi așa ceva, pentru că din ceea ce scrii și/sau comentezi nu se poate deduce asta; prin urmare, vorbești fără să ai idee despre ce vorbești; asta este ceea ce eu îți reproșez; nu, nu am nevoie de laudele tale, mai ales de laudele unor oameni care nu sunt în stare să își explice lor înșiși ceea ce scriu.

cu părerea ta de rău nu am ce face, iar laudele îmi sunt tot atât de indiferente ca și criticile nefondate; diferența este că la ele nu trebuie să argumentez nimic; dacă îți amintești, am avut o perioadă când nu mai răspundeam deloc la comentarii, indiferent de cine și de ce comenta; dar, atunci, fie mi s-a reproșat că sunt arogant, fie că sunt... nepoliticos; deci, iată, am ales să răspund.

în concluzie, dacă ceea ce îți scriu eu în subsolul acestui text poate fi considerat un răspuns, ceea ce tu ai scris nu poate fi considerat un comentariu; cel puțin nu al unei persoane care se respectă intelectual; atunci de ce răspund? simplu: îmi place să vorbesc singur.

mulțumesc, Ecaterina, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc, Silvia, și ție pentru prezență; îți răspund particular pentru că vreau să te întreb: vorba clasicului, \"nu știu alții cum sunt, dar eu\" m-am săturat de oameni care vin și îți spun că ceva nu este altceva, tu nu? ok, nu este poezie, probabil că ești fericita posesoare a unei formule poetice (și aș putea discuta pertinent despre asta în ceea ce te privește, dar, crede-mă, mi-e lehamite), dar atunci ce este? dacă tot ai pierdut timpul să scrii câteva propoziții incoerente despre (... fascism?), atunci ai onestitatea de a susține argumentat (mă îndoiesc serios că ai putea) ce anume este acest text care nu este orice altceva decât ceea ce este.

în gândul exprimat (așa cum este acest text), întreaga umanitate se reduce la un om; tipul acesta de contact cu lumea exterioară, chiar dacă pare că îl percepem și (absurditatea absurdităților) chiar dacă pare că îl înțelegem, el se petrece undeva în interior - privim firele, dar nu vedem curentul electric; iată resortul care generează curajul afirmării categorice; ele sunt subiective, dar nu sunt patetice; propozițiile cuprinse în text nu exprimă, ci SE exprimă; patetică este această umanitate în descompunere surprinsă din perspectivă unitară; de aceea rostirea este similară unei convulsii psihice; ea nu are sens decât în amintire, deoarece prezentul nu comunică, e mut.


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

... interesează mai mult acel \"deși\".

mulțumesc pentru lectură și semnul despre.

și cine știe să despartă lumina de întuneric și viața de moarte? și cine află vreodată adevărul?

credeți-mă, domnule Bârsan, și de un coș de gunoi te împiedici la fel ca de oricare tom de filozofie; și știți de ce? mă gândeasc la faptul că ceva nu se hrănește cu/din nimic; cum bunăoară textul acesta din comentariul dv și/sau comentariul dv din textul acesta.

aveți dreptate, e plină lumea de gunoaie; și pe mult prea mulți îi hrănește iluzia că ei sunt aceia care aruncă (subiect), nu aceia care sunt aruncați (obiect).


oricum ar fi, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

adâncului.

scuze

un univers negrăitor, o lume surdă; acest \"alt trup\" apre unul sortit a zădărnici strigătul, putința comunicării, elementul relațional; de aceea nu DE aici, ci DIN aici nu se aude; sunetul nu este, devine; și din această devenire iau naștere puncte ale adâcului (\"fântâni\", simbol al sufletului), disjuncții (\"câmpii\") și conjuncții (\"intesecții\"); de aceea, textul este o frământare, o întrebare care capătă valențele unei obsesii: putem auzi altceva decât rostește trupul? ne-am recunoaște propriul strigăt dacă acesta ar fi, de exemplu, o culoare (\"galben\")? în definitiv, lumea (așa cum o percepem) este o simplă proiecție subiectivă.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

era o posibilă concluzie dat fiind faptul că survenea unor propoziții consecutive și punea punct unei teme conținute în enunțurile respective; în fine, e bine că am părăsit zona echivocului, îmi asum eu această interpretare greșită.

mulțumesc, Diana, pentru lectură și pentru semnul despre (presupun că inversiunea este involuntară).

nu vorbeam despre concediu (recuperare); am spus \"limita dintre impuls (ceea ce se vede de la o poștă că ai) și epuizare (ceea ce pornește tumultos, dar se stinge repede)\"; una este exercițiul zilnic, necesar menținerii în formă (care presupune un anume grad de liniște și de intimitate) și alta înseamnă acest gen de extrovertire, de antrenament cu public pe care îl practici aici și acum; ideea era că, în felul acesta, tinzi să acorzi mai multă importanță publicului, imaginii exterioare (când, în realitate, competiția are loc la o altă oră, la o altă dată, poate chiar într-un alt loc); dar, după cum spuneam, asta ți-o spune unul care vine la meci duminica (atunci când postezi) și care strigă din tribună (subiectivism sută la sută).

domnule Cristea: uneori, în vis sau în stare de contemplare, îmi vine în minte imaginea unui vehicul care străbate în mare viteză dimensiuni de neimaginat; atât de neimaginat, încât îmi spun că ecuația figurativă dintre acela care conduce (subiectul) și ceea ce este condus (obiectul) nu poate fi descifrată decât prin mișcarea întregului; ceea ce, recunosc, momentan nu pot extrage în termenii unui anume tip de limbaj; măcar pentru simplul motiv că un astfel de raport de identitate să nu spun că dezumanizează, dar depersonalizează; iar acest lucru se întâmplă cel mai des atunci când refuzându-mă lumii, gonesc sute de kilometri pe mizerabilele șosele ale admirabilei noastre țări, iar, ajuns acasă, în curte fiind, amân să cobor de la volanul propriei mașini; pentru a fi funcțioanlă, mecanicii (perefecțiunii) îi lipsește întotdeauna gradul de dezordine cuprins în elementul uman; v-am povestit aceasta pentru a spune în manieră personală că am înțeles ceea ce-mi exemplificați și că aveți dreptate, însă exclusiv în ceea ce vă privește; încă o precizare: atunci când am nominalizat treimea mea axiologică (Cuvântul, Dumnezeu, Soția), nu am avut deloc intenția \"scălâmbăielii\" [(altminteri, aș fi glumit așa: și Soția (a mea și a altuia)].

domule Ruse: desigur, dreptate; textul corect arată astfel: \"cum să crezi despre cruzime că se amplifică fără temei. accidental am ucis\"; dar am găsit această formulare mult mai slabă ca sens, am preferat exprimarea frustă (fără a fi mulțumit de aceste cacofonii - asumate, după cum se poate vedea, fiind singura frază care începe cu literă mare).


mulțumesc amândurora pentru prezență.

se simte autenticul stării din această Rugăciune, din păcate, realizarea nu o ajută; de exemplu, ai putea renunța la unele forme lexicale vetuste (tăcând către, pre, făgaș-făgașe, grindă-grindiș), precum și la rimă (tine/ tine/ sine, de ape/ îndeaproape, tale/ petale).

orice campion are nevoie de odihnă; alergi prea mult (prin poezie, desigur); acest tip de efort permanent pare că este bun, te menține \"în formă\", dar, în realitate, te plafonează, nu te poți autodepăși; ești la limita dintre impuls și epuizare; desigur, este părerea mea, o poți ignora; voiam numai să îți spun că te citesc constant și sentimentul acesta este; dacă greșesc, ignoră ceea ce am spus, sunt ca unul care strigă din tribună, dar care, în nerozia lui, posibil să exprime un adevăr.

un cititor,
Vasile Munteanu

probabil nu este cea mai potrivită comparație (în sensul că degradează textul, lucru pentru care îmi cer scuze), dar până să citesc acest jurnal poetic, chiar nu îi înțelegeam pe aceia care găsesc timpul și disponibilitatea de a urmări la tv seriale.

uneori, în fața aceluiași \"eu\" (auctorial), îmi este greu să îmi reinventez cuvintele; cu fiecare filă a acestui jurnal, descopăr un \"pianist fără simbrie\", fiecare text constituie o nouă partitură, pentru care muzica semnifică inițierea în arta de a trăi; este acea esență care precede ceea ce există, este acel ceva care nu devine ceea ce este tocmai pentru că a fost așa de la început; pentru un astfel de spirit moartea nu există, trupul este supus degradării, rămâne însă ceea ce s-a cântat. sublim.

în rest... așteptarea (cele două tipuri de așteptare), conștiința propriei condiții (cele două tipuri de stări), conjuncturalul (redat prin două tipuri de necesitate) și, nu în ultimul rând, bivalența organică (\"plămânul stâng\"); uman, tulburător de uman.


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu