dacă te-aș striga dintr-un câine

un univers negrăitor, o lume surdă; acest \"alt trup\" apre unul sortit a zădărnici strigătul, putința comunicării, elementul relațional; de aceea nu DE aici, ci DIN aici nu se aude; sunetul nu este, devine; și din această devenire iau naștere puncte ale adâcului (\"fântâni\", simbol al sufletului), disjuncții (\"câmpii\") și conjuncții (\"intesecții\"); de aceea, textul este o frământare, o întrebare care capătă valențele unei obsesii: putem auzi altceva decât rostește trupul? ne-am recunoaște propriul strigăt dacă acesta ar fi, de exemplu, o culoare (\"galben\")? în definitiv, lumea (așa cum o percepem) este o simplă proiecție subiectivă.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

: frumoasa manuiala. realitatea redata prin alte altfel de cuvinte.
se vad distantele dureroase atat spatiale
\'\'m-am gândit să te aștept mai departe. oricât de departe. nimic mai liniștitor.\'\'
cat si emporare
\'\'lumea crește în spatele meu ca o iarbă. mai bine așa cu tăcerea asta care durează oricât.\'\'
cainele galben vine firesc, nu socheaza. chiar isi are locul acolo.
imi plac concentrarea si strigatul soptit in aceste cateva versuri.