magazinul cu veioze

” noaptea visam copaci înaripați rotindu-și pe sub nori ochii aprinși. abia când cerul
înfrunzea înțelegeam cât de întuneric este” – creează imaginea unei veioze fictive.

“aveam nevoie de o veioză. încercam să trec strada să îmi cumpăr una. dar cu cât grăbeam pasul
cu atât asfaltul se întindea mai departe” – acest pasaj îmi creează imaginea unei lanterne aprinse în întuneric a cărei lumină se tot lungește și dorința de a ajunge în capătul ei, de aici și ideea următoare cu farurile…

Apoi… tatăl salvator din altă lume, deja.

Și finalul în care timpul zboară uluitor de repede și nu reușim să ne îndeplinim, uneori, nici măcar dorințe mărunte.
Frumos! Îmi place cum scrii,
Ottilia Ardeleanu

mulțumesc, Ottilia, pentru semnul de lectură repetat și pentru căutarea de înțeles; într-adevăr, poți căuta un om și cu o lanternă, nu e musai cu o lumânare; și, asemenea unui copil, poți călca pe drumul de lumină ce pornește dinspre tine convins că, dacă mergi suficient (de mult/ de repede) vei ajunge la capăt; când înțelegi că lumina ține... cât (te) țin bateriile, e prea târziu.

încă o dată, mulțumesc pentru prezență.

Îmi place asocierea luminii create de veiozele magazinului cu lumina care călăuzește drumul în viață subliniată de vocea tatălui care te trece strada, depășind astfel obstacolele, reprezentate aici de oamenii neiertători, grăbiți, indiferenți care au rănit în drumul lor sufletul tău.
Din păcate vine clipa în care cei dragi pleacă dintre noi, dar realizăm că ei devin lumina călăuzitoare și amintirea lor ne amortizează căderile...

Un poem frumos, nostalgic, am citit cu plăcere,

Mihaela B.

mulțumesc, Mihaela, pentru lectură și pentru semnul despre; în definitiv, oriunde am locui, întotdeauna există un magazin vizavi; la fel cum întotdeana există cineva care ne învață cum să trecem strada; chiar dacă uneori nu ne mai amintim acest lucru.