Vasile Munteanu
Verificat@vasile-munteanu
nu sunt poetul ce l-ați așteptat să vină și nici poetul care nu va mai veni - sunt visul nedormit, mirarea, primăvara sunt azi aici, dar mâine nu știu unde voi mai fi și dacă să nu [1] [2] [3] [4] [5] [6] [7] [8] [9] [10 București via Pitești…
vântul -
pe osul moștenire citi-va la soroc:
MÃNÂNCÃIPETOȚI!
și eu :).
Pe textul:
„iarna canibalilor" de Vasile Munteanu
azi v-am citit întâia oară (acest text și câteva în urmă); impresia pe care mi-au produs-o textele dv este una pozitivă în ansamblu; aveți idee care vă călăuzește în ceea ce scrieți (faptul că uneori vă repetați poate avea o dublă semnificație, de aceea nu am să insist asupra acestui aspect), aveți verb (mi-aș permite să-l numesc "metroverb", un feminin adus la zi, în pantaloni, tuns băiețește și permanent cu o (auto)ironie în colțul gurii (subliniez că aceasta a fost o personalizare a "verbului", nu o portretizare a autoarei).
dar,
din motivele sus-menționate discursul este excesiv rațional, spoliat de natura sa specifică și, mai grav, de starea poetică; deși rațional, suferă de fracturi; de succesiuni incoerente; melanjul trimiterilor, deși unul semnificativ probabil autoarei, generează blocaje la nivelul cursivității și al reprezentărilor semnificative ale receptorului; pentru că aceste observații sunt mai clare însoțite de exemple, să luăm textul de față.
amestecați (intenționat, desigur) perioade istorice pe care lejeritatea evocării (cu ajutorul căreia ați ales să vă expuneți de această dată viziunea poetică) nu le poate susține; apoi, deși preambulul amintește de clasicul "follow the yellow brick road", o tuliți iepurește (cu tot cu blana iepurilor transformați în căciuli cel puțin la fel de magic precum în Țara Minunilor) dintr-un refugiu de tramvai, în care nu este clar ce căutați (îl priviți trecând), într-o scară de bloc, în care găsiți de cuviință să ne povestiți despre "mucii copiilor", așa cum sunt ei ținuți minte de Laura-Dorothy-Alice, care, plasată undeva între Kansas și Siberia, așteaptă ceva ce nu mai sosește; mai exact, nu pe Moș Crăciun, ci pe defunctul Moș Gerilă, care, după cum se știe, nici măcar n-a existat; și care, chiar dacă ar fi existat, oricum nu ar fi ajuns purtat de... un "iepuraș" (diminutivare care sugerează cu delicatețe neputința), pentru că... materialismul-stiințific de tip sovietic nu poate jutifica o astfel de expediție magică (parcă ar mai crede cineva că americanii au ajuns pe Lună...).
am să (vă) mai citesc.
Pe textul:
„nostalgie de iarnă" de Laura Danaila
cu plăcerea lecturii unei POEZII PENTRU COPII,
Vasile Munteanu
Pe textul:
„Scrisoare către Moș Nicolae" de Vali Slavu
RecomandatTe invidiez, eu nu am această putere. Mă mulțumesc să fur din \"înțelepciunea istorică\" a celor care, astfel, nu au trăit zadarnic. Ți-am spus toate acestea ca o dovadă a faptului că am o prezență constantă la textele tale chiar dacă tac. Și tac pentru că \"istoria\" aceasta în care tu \"gravitezi\" pe mine m-a învățat că nici o revoluție nu aduce perfecțiunea. Nu face decât să schimbe o orânduire imperfectă cu una la fel de imperfectă. Dacă merită cu adevărat ceva, apoi acel \"ceva\" este \"Cum facem ce avem perfect?\". Neputința ne împinge la dărâmare (revoluție...).
Mă opresc aici, pentru că am deviat mult de la tema poeziei de mai sus.
Îți mulțumesc și te mai aștept.
Mae, din nefericire sau din fericire, orice foc mistuie, mai ales acela prezent - :).
Cu drag,
Pe textul:
„Pribeag în Sine" de Vasile Munteanu
aș minți dacă aș pretinde că am buchisit îndelung la acest text; dimpotrivă, e construit (mental) în cea mai mare parte chiar acolo, la gura fântânii din care, dacă e să dăm crezare poveștilor/istoriei locului, ar fi băut apă însuși Vlad Țepeș (locația este mănăstrirea acestuia din Siliștea Snagovului); nu știu dacă "muza" era prezentă sau nu, dar amănuntele decorului m-au inspirat cu siguranță; tocmai de aceea am simțit nevoia de "imagine" (pt a cărui calitate îmi cer scuze, e luată cu telefonul), îmi era teamă că, ajuns acasă, voi uita ceva din acestea (vechiul și noul metalului, "ochiul cu adâncime", golul interior și exterior "irisului", cerul în calitate de "spânzurătoare" a simțurilor șamd).
vă mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.
Pe textul:
„prea târziu, prea adâncă fântâna" de Vasile Munteanu
știi, cam așa mor toate nunțile (începuturile), pentru că nu există nuntă fără șervețele; cum nici înmormântare.
viață lungă!
Pe textul:
„à la guerre comme à la guerre. alți Manoli pi șantier – românificați!" de Vasile Munteanu
motiv pentru care îmi pemrit să afirm că putem considera sonetul "poesia perennis".
Pe textul:
„Turneul poetului Adrian Munteanu" de Paul Bogdan
Recomandateu cred că, în general, pentru orice instituție, cu atât mai mult pentru Biserică, cei mai prețuiți oameni ar trebui să fie exact aceștia, care laudă în afară și critică numai în interior; pentru că e o dovadă clară că aceștia își doresc cu adevărat îndreptarea lucrurilor, iar nu subimnarea autorității și/ sau privilegii personale.
a îndepărta astfel de oameni este lipsit de înțelepciune: nu doar că te lipsești de oameni cu spirit de observație, dar având caracter; dar, în plus, de ce să riști să-i transformi în aversari?
în fine, ne dăm și noi cu părerea, pentru că despre mine știu sigur că nu mă număr printre aceia capabili a influența lucrurile. :)
Pe textul:
„Jurnal 1" de Paul Bogdan
la care eu spun doar atât: pe apostoli, nu Biserica i-a trimis în lume.
Pe textul:
„Jurnal 1" de Paul Bogdan
fără pretenția de a avea dreptate, există, Pane, așa cred, o libertate de care nu te poți bucura deplin decât în exil și o critică de care nu te poți apropia decât prin asimilare.
altfel spus (și mai aplicat): credința în afara faptelor poate fi, desigur, nemăsurată; de asemenea, ea tot nemăsurată poate fi (și mă tem că astfel stau lucrurile) atunci când rufele spălate în public nu sunt ale noastre; sau, după cum ziceam Racine "Când curge sângele altuia, și nu al celui drag!". Însă măsura ei adevărată (și asta cred, pentru că vorbesc din poziția necredinciosului) rezidă în puterea (cel mai adesea imposibil de explicat) de a influența lucrurile.
rămâne speranța că părintele Necula (și or mai fi - sper - asemenea domniei sale) nu este lipsit de atitudine față de strâmbătățile Bisericii; doar că nu îș usucă rufele în piață; altminteri, vorba aia: faima dobândită poate fi înțeleasă prin prețul plătit.
Pe textul:
„Jurnal 1" de Paul Bogdan
:)
Pe textul:
„ne violăm singuri" de Vasile Munteanu
altceva?
Pe textul:
„ne violăm singuri" de Vasile Munteanu
patinajul e o formă de invaliditate.
mulțumesc pentru lectură și semnul despre.
Pe textul:
„Winterland" de Vasile Munteanu
vedeți dv, să luăm drept exemplu o galerie de artă; pe acolo trec: organizatorii, publicul (amator și/ sau inițiat) dar și un tâmplar sau un electrician; ce stare îl animă pe fiecare? nu aș putea răspunde cu exactitate, dar sunteți de acord cu mine că, funcție de motivație a prezenței, organizatorii se gândesc la "rentabilitate"; o parte din public la propria imagine sau poate a intrat pentru că afară plouă; în timp ce ultima personalul de întreținere observă o priză defectă sau o fereastră care nu se închide corect.
concluzie: fiorul este acolo unde este; unde nu este, este tot fior, dar el este de altă natură.
Pe textul:
„ars natura" de Vasile Munteanu
mi-a plăcut textul; mai ales pentru contrast, ritm și pentru starea-din-cuvinte; "perfect" apare în fiecare strofă, generând impresia de sărăcie adjectivală, dar sunt sigur că acesta e un aspect minor, pe care îl puteți corecta.
Pe textul:
„neterminată opus opt" de Cristina-Monica Moldoveanu
privit și înspre "aici"; însă validam teoretic literaturizarea... :)
Pe textul:
„bunavestire" de Vasile Munteanu
"Your failure as a son is my failure as a father."
a se vedea motivul rătăcirii, din perspectiva particulară a jidovului (M. Frank, E. Knecht, G. Anderson).
mulțumesc pentru lectură și semnul despre.
Pe textul:
„bunavestire" de Vasile Munteanu
un câine nu minte niciodată; un stăpân poate mima dragostea; cum, în egală măsură, poate mima că este iubit.
Pe textul:
„aș vrea să fiu propriul câine" de Vasile Munteanu
