Vasile Munteanu

un vers râde, un vers plânge
tu arzi mocnit în amândouă -
ascultă sfaturile pentru poezie,
citește versurile când „te plouă”.

Cu afecțiune,

Poezia ta, Virgile, îmi amintește de naturalismul păgân din perioada Renașterii italiene căruia i-ai grefat, cu măiestrie, viziunea modernă asupra „jocului”, acest lucru permițându-ți portretizarea „îngerilor” ca și copii care „se bat cu perne”. Biserica, astfel descrisă, la nivel instituțional, devine echivalentul unui orfelinat sau al unui internat pentru băeieți.
Evident, fiecare vers în parte merită analizat, însă pe mine, la ceasul 4 din noapte, o întrebare mă frământă anume: de ce se bat cu perne?
Și încercând să îmi răspund singur, deocamdată, din perspectiva „naturalismului”, le văd ca pe artefacte, prin urmare necorespunzând criteriului frumuseții, neputând să fie frumos decât ceea ce este natural. Frumosul, așadar, nu poate să fie perceput decât „în viață”, senzorial, văzul (goeleta intrând în port) și olfactivul (fleurs de lis) fiind „instrumentele de măsură și control”.
Spune M. Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni”: „Nu îi înțeleg pe cei care vorbesc despre trecut și despre viitor și nu văd clipa de față, care singura e realitate. Restul este iluzie care s-a dus sau iluzie pe care ți-o faci.”
În „dimineața aceasta de Florii”, să ne bucurăm, marea e calmă, putem păși pe un tărâm real (dacă suntem marinari), ne putem îmbarca și porni spre tărâmuri exotice, dar reale (dacă suntem în port). Dar ea, goeleta (îmi vine să îi spun Le Sperance...) există, iat-o, adochează și aroma trupului ei o simțim în nări. „A moțăi” (pe perne?) în speranța audienței la un „sfânt de servicu” este, așa cum aminteam, doar o... iluzie.
În speranța că nu am denaturat „cursul goeletei”,

cu respect,

Poezia ta, Virgile, îmi amintește de naturalismul păgân din perioada Renașterii italiene trecut prin filtrul interpretării moderne asupra „jocului”, acest lucru permițându-ți să portretizezi „îngerii” ca și copii „bătându-se cu perne”.
E o manieră interesantă de a critica - sper să nu îți pun în cap multă lume - Biserica, ea devenind, astfel, ca instituție, echivalentul unui orfelinat sau al unui internat pentru băieți.
Elementul cheie al interpretării, așa cum văd eu poezia la 4,38 din noapte, este tocmai această „bătaie cu perne”. De ce perne? Ele sunt artefacte și, conform naturalismului, frumosul nu poate să fie admirat decât în natură, senzorial, văzul (goeleta intrând în port) și olfactivul (fleurs de lis) fiind „instrumentele de măsură și control”.
Spunea M. Preda în „Cel mai iubit...”: „Nu îi înțeleg pe cei care vorbesc mereu despre trecut sau despre viitor și nu văd clipa de față, care singura este realitate. Restul este iluzie care s-a dus sau iluzie pe care ți-o faci.”
Viața este aceasta, ca o zi însorită, în care, pe o mare liniștită, ea, goeleta, intră în port pregătindu-se de andocare. Poți coborî pe un tărâm real (dacă ești marinar) sau te poți îmbarca spre tărâmuri exotice, dar la fel de reale (dacă ești în port). Că acel tărâm exotic există o dovedește însuși parfumul „supraordonat” olfactiv mirosului specific de mare.
„A moțăi” în speranța audienței la un „sfânt de serviciu” este, așa cum aminteam, „iluzie care s-a dus sau iluzie pe care ți-o faci”.
Rege (Arthur) este numai cel care se îmbarcă. Nu conteză către unde, nu contează către ce. „Ratat nu este cine nu reușește, ratat este cel care nu încearcă.”
În speranța că nu am pus goleta „cap-compas”: debusolare...

Cu respect, în „noaptea de Florii”,

Operat da - di, re - ră
Mulțumesc. Păreri?

Viorele,

recunosc faptul că nu mă așteptam să te regăsesc printre cei care îmi citesc poeziile. Un motiv în plus de a mă simți onorat de părerea exprimată.
Motivul de bază și pe care îl găsesc esențial am să îl rezum în următoarea afirmație: dacă fiecare dintre noi, în calitate de „lector”, am face o analiză atât de riguroasă și de pertinentă ca a ta, poezia tuturor, măcar la nivelul formei, ar fi mult mai bună și mai valoroasă.
Ai absolută dreptate.

Cu respect,

Andrei,

ziua de ieri mi-a amintit din plin cât de ușor se poate face „din țânțar armăsar”. Parcă din cauza primăverii „masculii” de pe site au început să se înfrunte...
Nici tu n-ai zis ce ai zis, nici eu nu am vrut să spun ce am spus...
În definitv, suntem persoane raționale care vor să citească și să fie citite, în rest, vorba ta, e tăcere.
Hai să fim cum pretindem că suntem și să ne comportăm ca „poeți” nu ca țațe în târg. Ce zici?

Cu scuze și cu respect pentru „primul pas” pe care l-ai făcut,

Dragă Anca,

am să încerc să îți mulțumesc în felul meu paradoxal:

„lângă mine îngeri postmoderniști:
aripile suprarealiste zboară ca dracu
și mai ales deloc”

„Divină” suntem amândoi. Dacă reușesc să zboare, sunt aripi de înger. Eu încercam să descriu acele aripi care sau nu se vor înălța deloc sau se vor înălța fără sens.
Despre titlu, s-ar putea să ai dreptate, dar, după cum i-am mărturisit Eliei, chiar simțeam nevoia să „atârn” în cuvinte. Probabil că mă voi mai domoli și îmi voi aduce aminte că, de fapt, cuvintele înseamnă „ne-atârnare”.

Măgulit de gândul sincer exprimat,

2 din 5 (altele decât cele 3)

Martin,

mă bucur de trecere și de semn; chiar îmi era dor să îți aud părerea.

1. dacă „sondai” prin poezii, puteai constata că nu am un „stil” (îmi place prea mult să mă „joc”...)
2. ce scriu, de regulă, este oglindirea unei stări interioare de natură ideatică sau afectivă - sau gândesc ce trăiesc sau trăiesc ce gândesc; astăzi a fost puțin altfel...

Ceea ce observă Silvia este, întotdeauna, demn de analizat. Am recunoscut necesitatea eliminiării cacofoniilor (da - di, re - ră) în răspunsul pentru ea, mai jos puțin...

Cu respect reciproc,

Eugen,
îți apreciez obiectivitatea. Nu trebuie să îmi mulțumești, eu trebuie să îți mulțumesc. Dincolo de cuvinte, confruntările de idei evidențiază caracterele. Și afirm cu siguranță că, în ciuda „nedumeririlor” de altă natură, ești o persoană de mare carcater. O plăcere și o onoare să mă „contrez” cu tine.

Andrei,
ce pot să îți spun. Ar trebui, probabil, să afirm că îți mulțumesc pentru că îți exprimi ferm punctul de vedere. Dar, sincer, nu mai știu nici eu cum este. O întrebare care se putea rezolva printr-un simplu răspuns a devenit ceva de care îmi este teamă că alții vor profita pentru a plăti polițe nici măcar știute de către mine. E clar, lucrurile au fost împinse puțin mai departe decât mi-am dorit și dacă va rezolva sau nu „altceva” acest demers nu am nici un merit și nici o vină: eu nu am vrut decât un răspuns.
Dar poate că totul nu se întâmplă decât în vederea unui „mai bine”, poate că responsabilitatea pentru „ceea ce este” nu aparține numai unui singur om sau unora nu. Este ceea ce ne dorim să fie și ceea ce suntem capabili să realizăm.

Eu vă mulțumesc încă o dată și reafirm regretul că nu dezbatem cu adevărat „ceva”.

Cu prețuire,

Mulțumesc.

Ce altceva aș mai putea spune?

Dragă Elia,

uneori îmi vine să urlu, să uit, să ignor și atunci nici eu nu mă mai recunosc și mi se face „a atârnare” în cuvinte...

Nulțumesc pentru gând,

Ce liniște-n această poezie
Sandale, praful și pustie...

La naiba, dragă Geea, cu analiza, dorul tău mă copleșește...

Dragă Sirenă,

cum spuneam cândva, intuiția ta estetică este ireproșabilă: în locul acelui „lepăd”, era „arunc”, numai că aveam „arunc ca în...”.
La celelalte cacofonii (de - di, re - ră) pot să mai umblu...
Mulțumesc mult și cu o reciprocitate infinită,

Mulțumesc pentru „priveghi” și pentru „lumânare”. Îți aștept „pomenile”.

Cu simpatie,

Acest text nu este un pamflet, dar se va citi ca atare.

Dragă Paul,

răspunsul tău pot să spun că m-a satisfăcut(cine „bate câmpii”?), însă aș spune că rămâne în aceeași sferă a generalității inetrpretative care conduce la finalul:
„Probabil că personalitatea ființei umane are un caracter prea puternic pentru a fi încarcerată într-un sistem impersonalizant”.
Sunt perfect de acord. Este un principiu, hai să-i spun, funcțional atâta timp cât el se raportează la „ființe umane”. Paranoia mea (mică, dar constantă, sic!) mă face să mă întreb cu îngrijorare despre lejeritatea jonglării la nivel conceptual cu paradigme de genul „postmorală”, „posestetic”. Iată cum „amurgul” secolului trecut (Nietzsche, de exemplu) a fost „depășit în interior”. Nu vedem bezna de întuneric.
Prin urmare, marea dilemă pe care aș propune-o extrasă este în ce măsură ființa umană mai este „ființă” și în ce măsură mai este „umană”. Deocamdată, atât.

P.S. în altă ordine de idei, urmăresc intersat cealaltă „dezbatere” și sentimentul că unii știu ce scriu, alții scriu ce știu este din ce în ce mai pregnant.

Cu prețuire,

Considerând că s-a dovedit încă o dată că „un nebun aruncă o piatră în apă și zece”... „critico-poeți” nu o pot scoate,
am să dau răspunsul datorat la mine în pagină.
Cătălin, dacă te-am suprat, iertare îți cer, dacă vei citi comentariul propus, vei vedea că nu ai de ce să te superi. Cum, de altfel, sper că se vor convinge și ceilalți „mușchetari” („Toți pentru unul...”). În rest, nimic nu mai contează, poezia, așa cum e ea, și-a atins scopul: a fost îndelung „dezbătută” sau des-bătută.
Vă aștept indiferent de „culoare, opinie sau partid”.

(Încă) Al dumneavoastră,

Radu,

am uitat să te întreb ceva: cât de MARE este problema?

un fluture va face fluturași
iar Mae crește puișori poznași...