Vasile Munteanu

parafrazându-l pe Nichita, umbra țărânii de țărâna va cădea umbrei în țărână; neomologată, firește :D.

nimic din ce-i trecut nu va conta/ când cel ce nu a fost va fi cândva/ și dacă libelule sunt verzi,/ eu nu le scriu, tu ne le vezi.

Mulțumesc.

împărtășesc gândul oculților tăi prieteni și lumea asta cu tine :).
Mulțumesc de citire, asemenea.

Cu prețuire,

\"ce-ai omorât omorât rămâne\"; altminteri, bine ai venit în micromenajeria mea textuală.

mulțumesc pentru răgazul interpretării.

mulțumesc pentru răgazul interpretări.

Ionuț, ai dreptate: este un text în care mai binele nu ar fi dușamnul binelui, dar rima este voit spartă pe final; mă tem că așa va rămâne; oricum, îți mulțumesc pentru prezență.

Cris, mulțumesc.

Hanna, dacă nu îmi joacă memoria feste, ești pentru prima oară prezentă la un text de-al meu; promit pe viitor să caut titluri mai incitante, însă mă bucur, totuși, că textul ți-a plăcut; mulțumesc (mai ales pentru atenționare) :).

Andrei, pentru a putea fi \"sigur că nu\" aș face ceva, dau eu micii (pâinea), dai tu berea (circul) și, în timp ce \"ne imaginăm inocența\" lovește o pisică! mă ajuți să scap de frică? \"pe bune\".

Șugubăț la șugubăț trage :); hai să încerc o provocare: ce este, domnule, aceea o \"lucrare poetică\"? Mie, când am citit sintgma, să vezi a naibii coincidență, \"mi se strepezisera dintii...\"... (ale mele \"e\" mai multe!):).

Cu respect,

Maria, mulțumesc pentru revenire.

Elena, sclipitoare ca o lună plină și ca de obicei :).

Mulțumesc.

deci, poate, nu.

am să fiu sincer: există poezie în aceste rânduri; dar este o poezie sufocată de propriul exercițiu voit postmodernist, căutat în mod obsesiv; versul „a murit Ștefan copilul vecinei” e ca un sâmbure spart: moarte și viață, coajă și miez, trecut și viitor; însă e o sămânță a cărei răsărire e mult amânată de preludiu și diluată (postludiul își cere și el dreptul la exprimare) de clasicele deja avioane/ bărci de hârtie; în plus, se trece inoportun de la geomtria plană (triunghi) la geomtria spațială (piramidă; tocmai a lui Keops!), dobitocul-porcul-oirce bărbat, dintr-o perspectivă exclusivist feminină, culminând, cum altfel cu sala de forță, care, nota bene, trebuie să întărească ideea de gimnastică sexuală. Cum spuneam, este o comprimare postmodernistă atât de pestriță, încât, da, în cazul în care chiar acest lucru a urmărit autorul, dincolo de uniforma „black celebration”, asistăm la o înmormântare.

Deși nu l-am cunsocut, chiar îl consider pe Ștefănel o pierdere.

Corneliu, iartare și ție. Te rog, acordă la plural: \"... sunt lucruri rare\". Vorba cuiva, e timpul să dorm :).

ușurința de a mulțumi, precum și aceea de a cere scuze este un lucru rar; presupun că acesta este motivul pentru care cei mulți pun mâna pe piatră.

Eu zis să îi mulțumim A(li)nei - :) - pentru poezie.

Cu respect,

sper că Alina nu se supără pe Ana :); e clar: sunt sau obosit sau îndrăgostit; sau numai aiurit. Îmi cer scuze, Alina Livia Lazăr.

aș putea să mă leg, asemeni antecomentatorilor mei, de titlu; nu am s-o fac; aș putea să teoretizez despre tehnica dansului în perechi; nu am s-o fac; găsesc, iertată-mi fie poziția, că și o abordrea și cealaltă este una care se potrivește eschivării de a face referire directă la mesajul poeziei.

dintru început am să îmi permit să afirm că acest poem nu poate satisafce pretențiile estetice ale spiritelor „guitarrero”; poem care, asemeni dansului din care se inspiră, nu poate fi „pășit” decât prin inițiere; împerecherea (a se citi întâlnirea partenerului perfect, care echivalează, în dans cu întâlnirea „jumătății”) nu este ceva facil, așa cum sunt unii tentați să creadă prin analogie cu raporturile sexuale; aveam de-a face, prin urmare, cu o nivelare ceremonială, cu un ritual al dăruirii de sine; Poetul – și permiteți-mi să afirm răspicat: Ana Livia Lazăr ESTE poet – nu-și poate afla partener printre muritori; brațul său este oferit însăși Morții, propriei morți pământene, oglinda fiind, ca și la Esenin, simbolul revelării sinelui; Ea, asemeni samurailor dezonorați, își taie în mod ritualic părul, însă copii Liviei au ceva din serenitatea copiilor lui Lorca („Copilul era singur/ cu orașul adormit în gâtlej”); se simte aerul poeziei: Ana Livia Lazăr este o dansatoare; nu una oarecare, una inițiată; Cuvântul, pentru ea este un pas-în-doi, un dublu-întreg, un mod de a se deplasa spre moarte și, prin moarte, înapoi spre cuvânt. Cuvântul „strânge”, are brațe și eliberează în ritmuri de o intenistate dată de muzică; muzica devine har, mediu supraordonat dansatorilor care sunt perfecți pentru că sunt note ale unei partituri perfecte, scrise de un compozitor perfect.

Perfect!

mulțumesc pentru lectură și pentru sugestiile pertinente; am ținut cont de ele. (doamne, câți se vor mira :) )

Cu drag,

nu întreb, dar nu m-am putut abține: pixul pe ce parte se ține?

bine ai venit în plina \"agonie\"... :); mulțumesc pentru reflecțiile asupra omului modern.

Cu drag,

în râuri văd piciorul meu se scaldă, nu mai pășesc de mult - nici nu sunt eu, lumina e o cale de zăpadă, iar sufletul un lunecuș de zeu.

Cu drag,

Dana, la drum de seară, gândul e boală, sfinții îngheață bărbi și mustață, doar fluieratul aburește înaltul sfintelor uși cu ochi stinși, cu pașii duși mai către sine... ziua de astăzi tânjește ziua de mâine.

Cris, rostești ușor silabe calde sub zăpadă și țurțurii roșesc ușor și se topesc să nu te vadă.

Ioan, mi-ai pus din nou pe creștet apa iernii, am tresărit - atâtea nume n-au să vadă că sufletul e un căuș de stele ce-a răsărit cu fruntea în zăpadă.

Cu prețuire,