în frig, sunt actorul cu roabă

Tedi vezi ca ai un \"va uitat de tot\" de corectat.
Si mai zici ca nu esti postmodernist. Poate nu in sensul care e uzat conceptul, dar ai o rupere cu modernul,cred evidentiata la nivelul viziunii. Ba nu, ba da...

„dar ăsta nu-i joc...”; eu nu zic nimic, Elena, eu doar sugerez; mulțumesc pentru atenție, ochii mei s-au uitat prea mult în monitor...:)

ca un vechi admirator ce ma aflu al versurilor ted-iene, admir si aici metaforele flacara-snop, patosul poetic, poezia nucleara, de o concentratie incredibila,
insa cred ca e pacat ca sonurile sa fie sfartecate,
de aceea propun o varianta (cu foarte mici retusuri ale originalului), in care am introdus in distih inca o rima si amincercat pastrarea ritmului si accentelor,

\"în frig, sunt actor ducând roabă


stau la gura sobei ca sub reflector teracota-i spartă cerul căptușit
iernile din flăcări adumbrite dor sau iar cântă hornul umed-răgușit

îmi deșir tăciuni albastriti prin ochi din imagini nopți norilor mei verzi
și-mi miroase-a nuci și-a mere-n deochi frigul copt în păsări prinse prin livezi

cocoșat precum roaba veche-n drum îndopând hambare de-aer cu nimic
m-am dat pradă-n sine arderii postum mi-am croit visări de blond alambic

topit și-ntregit mai pur m-am pătat doar cu sânge proaspăt și greu de licornă
lepădat-am umbre de prăsilă-n pat jupuindu-mi candid pielea mea diformă

dragii mei strigam dinspre casa goală tare-aș vrea din vin numai vin să beau
eu ieșind să-mi spuneți doar o bună seară să n-aud cum crâncen înjurați că stau

poate dinții mei aținând vătraiul ce n-a scormonit v-ar uita de tot
poate brațul meu lemnelor ca paiul mai uscat să-l car și ca el să pot

de prin buzunare bomboane cu rai scot candia neagră și iad caramel
din mantaua-mi fără copci mălai mi-ar ieși pe gură și-un cap de cățel

hai râdeți actorul mirați-vă coada
vă car în cuvinte pe scenă zăpada\"

mă simt copleșit; de declarație, de arhitectul fonic pe care îl (re)descopăr în tine; ce pot să spun? mie poate nu îmi iese, poate îmi plac imperfecțiunile, rostirea cântată de frică la drum de noapte...; încă o dată, mă simt copleșit de generozitatea-ți.

cu prețuire,

Ted, de mult nu am mai lasat nici eu semn, dar acum nu se putea sa rezist la poezia aceasta, in egala masura pentru inedit/clasic, rupere detasata, voita, din perfectiune (si cat imi place asta), sugestiile atent construite... imi pare aproape ca o panza pe care pictorul a pictat imagine peste imagine, stii ce zic? :-)
Si, bineinteles, de forta inchiderea cercului perfect intre titlu si final. Nu stiu de ce si pe cine, dar parca imi vine sa aplaud si sa strig \"autor\".