Vasile Adrian-Daniel

Noaptea la geam am să vin să te privesc, Ștergându-l de abur, să-ți scriu te iubesc ! Când adormi eu mă trezesc, La ureche îți șoptesc Povești cu te iubesc ! Pe tine în noapte te

Lângă tine aș vrea să stau acum, Să te strâng în brațe, Să-ți simt palmele grele, În mâinile mele. Să-ți las pe obraz râuri de lacrimi, Să-ți sărut fruntea în valuri de patimi.

Din cer cad fulgi de stele, Vântul suflă cu putere. Rătăciți, topiți pe gene, Toamna pleacă, ușor geme. Covor alb ce se așterne, În sobă trasnate de lemne, Coșuri fumegând surcele.

Departe de tine simt că sunt, Ușor, ușor te-ndepartezi de pământ. Ești purtată pe aripi de vânt. Știu c-ai să pleci, O să plâng cu lacrimi reci. Tu sufletul mi l-ai vopsit, Tot tu

Are o coadă pufoasă, stufoasă, Asta o face a fi frumoasă. Ea toată miroase a flori, Parfumul ei alungă nori. Ochii îi par a fi goi, Te uiți în ei și te înmoi. Patru piciorușe are,

Trecând zi după zi, Rămânând treaz noapte de noapte, Stau singur, vorbind în șoapte. Lacrimi de copil când plouă, Suflet îmbuibat în rouă. Dacă mă vei uita, Al tău suflet ți-l voi

E toamnă, e noapte. S-a întunecat devreme. La lumina lumânării, Stau și scriu poeme. Noaptea te simt, Mă mângâi pe gene, Ziua te văd, Culegând ciorchini de stele. Lacrimi în

Lacrimile-ți cad pătând, Sufletu-mi decolorând. Brațele-mi stau deschise, Mi-apari pe nori și-n vise. Ploi de stele văd căzând, Lupii la lună urlând. Câte-o clipă trecând,

Când luna iese sus pe cer, Coboară noaptea plină de mister, Cu fluturi de foc ce-ți stau în păr, Și stele căzute pe câte-un nor. De gâtul meu ai atârnat, Împreună am zburat Spre un

Te-am văzut într-un peisaj de toamnă calmă, Frunzele-ți făceau plecăciuni la picioare, Vântu\' de pieptul tău se lovea prea tare. Erai a toamnei victimă, având ploaia-n palmă... Zilele

Stau și mă gândesc, O fi prea devreme să-ți spun că te iubesc... Dar aștept în tăcere clipa, la ureche să-ți șoptesc. Până atunci, gardian la poarta sufletului tău voi dăinui, Păzindu-l

Îți scriu dintr-un sfârșit de toamnă, Și un început de iarnă... Scriu din a toamnei măiestrie, Din prea cunoscuta ei mândrie. Ploile, frunzele, toate dispar, Iarna, fantome de nea

Eu știu că mă iubești, De ce nu-mi spui în față? Stai calmă și clipești, De-al meu gât, agățată. De vrei în brațe să te mai strâng, Nu-mi mai arunca vorbe-n vânt. Sunt clipe

Stau părăsit în atelier De dimineață până seară, Făcându-mi aripi de fier, Și ție o brățară. Din ale tale gene vreau să-mi fac, Împletindu-le, un pulover cu care să mă-mbrac.

Vremea caldă a domnit, Toate păsările pleacă Timpul rece a venit, Toamna copacii dezbracă. Prezența soarelui, toamna provoacă, Cu lacrimi din cer, norii îmbracă. Vântul și

Singur pe lume aș vrea să fiu, Să nu mai știu de nimeni viu. Singur să fiu pe-această lume, Fără să văd și alte umbre. Singur în lume aș vrea să fiu, Cât mai departe în pustiu...

Trecu o săptămână Mai greu decât o lună. Te văd a mia oară Lacrimi cad în călimară. În brațe te strâng Pe umărul tău plâng. O mână-n al tău păr, De frig te acopăr.