Vanț Antonio Mihai

stând iarna sub geamul înghețat ea citea aprins-o carte avea o strălucire de smarald ce n-o găseai în altă parte în gând, râzând eu îmi ziceam ce-mi poate face ființa asta!? în timp ce ea

apus de stele în cerul gri privesc în gol nedumerit cum trece o altă anostă zi în care tu n-ai mai venit o ceață însoțește orașul cu frigul ce bântuie pe străzi soldații triști își fac

e plină camera de tristețe nici seara nu se mai lasă odată un mim face diferite fețe și n-ar mai pleca de la poartă din cameră urmăresc apusul nici mutra nu mi-o simt pe față vreau iarna să

ți-aș fi putut scrie dar nu făceai la fel o pagină dintr-o mie pierdută într-un bordel aș fi putut croi ghirlande aducându-ți astfel stele stăteai frumos citind o carte iar eu mă uitam la

ne îmbarcăm pe o dorință cuvintele strigă chemarea pricopsite de sentință sinistrul cer nu bănuiește că oamenii nu mai iubesc el doar privește nici rouă nu mai avem plantele tânjesc

Nu păstrez clipele mari că n-am memorie prea multă mă uit la tine când răsari și te veghez din umbră. Surâsul tău e-o lebădă plăpândă noi suntem oameni mici și netezi nu știm când și ce

e așa multă durere nu mai pot și nu mai suport nicio mângăiere oricât vei plânge din mâna mea nu vei vedea decât un strop de sânge nu vreau lumina ce-i afară căci ustură să văd

un deceniu de cuvinte plânge spulberat pe câmpul de luptă iar lângă cimitir sătenii vorbesc despre mâncare și eu vorbeam până când sâmburii nucilor m-au otrăvit nu cunosc minutul cu

nu e lumină nici zâmbete nici lacrimi nici vină cad zorii și nori mai gri sunt dați uitării un suflet rătăcit pândește dealuri trist și răvășit

sentințe în cer de stele stins amurgul ce-l privesc se clatină de răni deschis lipsit de sens

sunt cel mai singur ochi rămas treaz nu am noroc arunc din mine sânge să vindec răni adânci tu nu mai plânge mă doare totul clădiri roșii nu văd scopul

nu am caiet de poezii căci paginile sunt trăiri cu sentimente străvezii cuvintele le smulg din piept văd sânge cum se scurge încet mâncarea devine amară penița amestecă în cer plouă

nu mai ies din mine când seara scrie singură mă sperie oricine același suc de ani de zile aș bea o apă pentru noi să nu mai văd sicrie o noapte să privesc adânc femeia ce stă lângă

simt un răsuflu peste umăr o mână plimbându-se în aer gâtul meu prins cu o sârmă dezvelit de orice carne aceași cameră mai goală același trup mai neînviat scriu să pun ceva pe coală adorm să

un covor de praf lumini pustii n-a mai rămas decât o iarnă peste sat

E o dorință puternică a mea, să luminezi mai tare decât stele, mai viu decât emoții, mai colorate curcubee, fragmente bucuroase de tandrețe dansează în zâmbetul tău de-o fragedă

E o întragă credință în trupul meu a iubirii tale. Lumini controversate și Prometeu par ireale. În tainele nopții - senzualitate deplină legământul sorții. Plutim - un norișor cu aburi,

Simt elipsa pașilor tăi ca o tăcere mângâietoare, ce lasă dâre de lumină plutind liniștite pe mare. Iubirea mea e o credință, eu mă încred mereu în tine fie dor și suferință, fie zâmbet și

sfârșit de univers toți oamenii mai amăgiți stau într-un vers neocrotită căprioară în lunete ascuțite gândurile zboară neant real ca timpul fulgii oscilează îmi pierd chipul

tristețea din poezii plâng lalele suflete pustii epilog frumos de toamnă și ce n-aș da să îmi fi doamnă și cerul se întrăinează mai gol și sumbru nimeni nu ne vizitează

dragoste maniacală înjunghii gambe sânge udă serenade timpul zboară ochii tăi înotători zâmbesc sarcastici o lună-ntreagă de fiori într-un decor romantic omizi bătrâne stau în

schimonoșită ființă eul meu drept oglindire te naști contiință dispersia razelor solare împreunarea sorții întruchipată în visare moliile sunt doar cuvinte ce ne atârnă