Vanț Antonio Mihai

Apă, aduci multe sticle și oroare, reflexia ta să mă omoare plină cu ardoare de stele și soare c-o lună de răcoare, cu fructe de mare și sare. Trebuie doar să fiu un eschimoș pentru câteva

Am născocit idei din cenușă, din sânge de căpușă, coagulat în sacrele artere, din fresce înnodate în capele. Am inițiat croaziere cu Magellan și da Gama, peste porturile din

sora mea din altă fantasmă prigonită cu farduri scrutează sângele în faruri cu mii de baruri în sertare aduci secătoare daruri dulci ca Naum fulgi peste hotare balauri un clovn se apropie

Colind pragul existenței întingând umil o mână statornică în carențe n-așteptă nici-o fărâmă. Cântecel închis în nucă, ce-o voiam cadou demult, singurel în lumea multă la colind nu mă mai

E4, e5 pioni și pioni și cai și câte o ață dentară, în loc de pai în palma ta formală alai cu plai de ceară și cuceriri în miez de seară. Undeva în buncărele imaginației, Dacia

O percuție lentă a nostalgiei execută ipoteze cuibărite, ca niște pui de migrene prinși în decepții stoice la un loc cu multe gânduri, încercuite de țipete multicolore asemeni corzilor

Doar mâine îmi sosește imaginația cu chitanță cu de toate, iar slovele, stau abătute în dicționar voind să mă joc cu ele. Prind de mână un cerculeț și îl transform în scaun. Dintr-o

Torțele, așa-ziselor priviri, cutanate în mâinile noastre funcționează la fel ca semafoarele. Pictorii cerului dezorientați de pâlnia ta incoloră varsă soarele peste noi. De câteva

Mi-am prins sângele într-o pânză păcătoasă adâncită ca o implozie, în colțul unei oglinzi croită din glasuri azurii, croită din sâmburii taifasurilor, croită din secunde fulgurante, croită

Colorado crescendo într-o instalație de sărbători, veche de câteva țineri de mână adolescentine, în care palmele sunt cozi de scorpioni defrișați din râul Amazon. Nisipul scurs e dovada vie a

Viața e timp, iar timpul nu există. E unul dintre acele mituri spuse de părinți copiilor, inconștienți, de greșeală, de neadevărul născocit din dorință, sau mai mult neștiință, arzătoare ca un

Se sparg corbii-n haina mea de plumb, cu nori de plumb și fum și sare. Magnetizate, abia curg razele solare peste carnea putrezită de plumb. Pattern bacovian, geam de staniol. Plouă în

Eu, adevăratul eu credeam că licuricii strălucesc fosforescent pe nava lor fosforescentă din metan, cu cerculețe de metal. Și cum pluteam noi, cărbunele se derula în fața noastră a mea, a

Lanțuri am purtat la nesfârșit le-am târât, și la nevoie, îngrijit. Papirus laic, nu te-ai schimbat la fel de maculat și neîmplinit. Cerneala caldă cade pe spinare, secundele se sting sub

În nod mi-s mâinile legate, le-am desfăcut de-atâtea ori în fiecare miez de noapte, când te priveam ispititor. Tulburătoare inocență, surâs blajin, îmbătător, mă înăbușeam într-o

Mări au fost cântări Zilelor. Cutreieram pustiul tău, Fost-au fragede chemări Iar tu, le-ai fost călău.

Curg petalele de ceară, Solitar, sacru, cântă la vioară. Suspin... privind-o tremurând, Mâini de stafie, pe coarde lunecând. Întunecime astrală se pogoară, Lumânările, ard la

Mânat de clape prăfuite, Parfum de sfinx și oseminte, Șovăi zadarnic, captiv, între ruine. Cuptorul tace înghețat Și ninge de câteva zile. Un corb se-apropie de gard, Și solitar și înghețat,

Când eram cu gândul prin văzduh, am văzut două entități, ce pe parcurs s-au scurs pe hărți, și-am simțit senzația de déjà vu. Cu fiori reci mi-am șoptit „Eram noi” - oxigen și apă, poli

Tăceam la mal, oceanul rece tremura și-o mai chemam, sub floriile ce înmugureau, nu apărea. Tăceam apoi pe la izvor, friasone tari mă scuturau. Copac subțire, în viitor toți îl uitau, iar

Pietrele sunt destine colorate de morminte cu o singură floare mâncată până la vioară de termite cu dinții soarelui povară. Am pierdut sonetul colorat sonet, cu sunetul dulce de praf mai

Am estimat că universul durează, mai puțin decât amurgul pleoapelor dar înainte de orice privesc metacarpienele tale, le contemplez, diluând firele de zăpadă între octave le savurez, până la