Vanț Antonio Mihai

ne îmbarcăm pe o dorință cuvintele strigă chemarea pricopsite de sentință sinistrul cer nu bănuiește că oamenii nu mai iubesc el doar privește nici rouă nu mai avem plantele tânjesc

tristețea din poezii plâng lalele suflete pustii epilog frumos de toamnă și ce n-aș da să îmi fi doamnă și cerul se întrăinează mai gol și sumbru nimeni nu ne vizitează

Am estimat că universul durează, mai puțin decât amurgul pleoapelor dar înainte de orice privesc metacarpienele tale, le contemplez, diluând firele de zăpadă între octave le savurez, până la

aprind corzile din aripi să te încălzesc din pene zidesc falnic nori să te veghez ce depărtare nemiloasă mii de pecete se nasc clapele toate le-apasă tremurând un bun rămas

Idolatrizez fulgii de zăpadă lipitori întinse haotic peste jacheta plină cu ochi și guri ce mestecă ochii în permanență. Jacheta îți aparține la fel și conul de praf la care lucram

se învârt 2 tumori în splină în ficat în creier în inimă cu spire rugite în ele fiecare având un mâner de febră de rumeguș cu vârf de munte și pudră de culcuș și amintiri de

nu trece nicio lumină prin fața mea în camera în care nu simt că mă aflu nu știu dacă respir nu mă gândesc nici măcar la tine o brută în forma unei siluete mă îngână mereu launtric cu

Mă reîntorc la sanatoriu, zâmbind morților întineriți cuprinși de sine iluzoriu cu creierii mult îmbătrâniți. Bănci cu sârme împrejurate dezvelite, stau sub ploi. Umezeala curge peste

sunt o răstălmăcire de imagini o creangă neînsemnată de pagini soarele arde fără milă frunze luna cântă a ei lumină muze vin anotimpuri noi cu tine doar eu știu să le citesc ce simți tu nu-i

albul curge mestecat prin țevi în timp ce cleștii rod migrene spinii-nțeapă cartea prin livezi ninge timpuriu de-o vreme anost viitor greoi și gol nu ne vorbești eu bat la poarta ta cu

dorm felinare în ochii tăi lumină albă ne adoarme nu mai există oameni răi lumea-ntreagă doarme clipești frumos un asfințit nemângâiat de mine și de timp zile nu-s să ne trezim de când nu

final se descompun toți fulgii cineva pictează un tablou resortul vieții doar iluzii bântuite de un ecou neînceput urmează o vecie închegată în orice sânge visul meu zadărnicie azi aș

vântul respiră în suflete noastre o adiere a faptului că trăim glasul tău tremură printre coaste un cântec puternic ca un destin numesc cerul să îmi fie frate departe pe veci și totuși

Se sparg corbii-n haina mea de plumb, cu nori de plumb și fum și sare. Magnetizate, abia curg razele solare peste carnea putrezită de plumb. Pattern bacovian, geam de staniol. Plouă în

Viața e timp, iar timpul nu există. E unul dintre acele mituri spuse de părinți copiilor, inconștienți, de greșeală, de neadevărul născocit din dorință, sau mai mult neștiință, arzătoare ca un

Dragoste - liman al bântuirii, peste care curge neîndreptățita suferință mereu privată de clipa nemuririi, și dor mi-a fost să fiu o ființă.

dragoste maniacală înjunghii gambe sânge udă serenade timpul zboară ochii tăi înotători zâmbesc sarcastici o lună-ntreagă de fiori într-un decor romantic omizi bătrâne stau în

e așa multă durere nu mai pot și nu mai suport nicio mângăiere oricât vei plânge din mâna mea nu vei vedea decât un strop de sânge nu vreau lumina ce-i afară căci ustură să văd

E o întragă credință în trupul meu a iubirii tale. Lumini controversate și Prometeu par ireale. În tainele nopții - senzualitate deplină legământul sorții. Plutim - un norișor cu aburi,

Mi-am prins sângele într-o pânză păcătoasă adâncită ca o implozie, în colțul unei oglinzi croită din glasuri azurii, croită din sâmburii taifasurilor, croită din secunde fulgurante, croită

sentințe în cer de stele stins amurgul ce-l privesc se clatină de răni deschis lipsit de sens

Pripas pe schele plimb iadul prin inele și Terre și piere un occident și-n piele e ciment și te verific permanent și insistent ca pe un test. Destinul e un general cu mâinile înghețate, cu