Valeriu D.G. Barbu

moartea este o ușă ou
moartea este foarte intimă și personală, o avem în oase, singurele care veșnicesc
din materialnica noastră alcătuire... iar duhul îmbracă alt corp ființal, să presupunem că... o pată de culoare sau un sunet cosmos?!
omul singur s-a dezdumnezeit dincolo de omega și astfel are chip de Cain destoinic... scriu doar exerciții, foia mea albă nu se parcurge lesne

în mod firesc așa a fost menit să fie cum spui aici însă omul s-a auto-exclus din planul Domnului și a luat-o pe cont propriu spre o razna impetuoasă... moartea nu este altceva decât acel zero inexistent realmente, nepalpabil, sau acul balanței perfect vertical, echilibrul... de asta ziceam că ne ascundem după omega, Caini virtuoși...
destinul stă în liberul arbitru altfel conceptul de păcat se anulează sau justifică legal... mulțam fain RR

(și dacă textul e format doar din titluri?
- am reușit 98 de ori apoi m-am plictisit)

Când trece pe aici Domnul Radu al dinastiei Ștefăneștilor îmi lasă un soi de bucurie aparte

(,,romanian pie,, cu puiu - dză gud aidia)

Valentin, îmi asum eșecul comunicării, probabil destul trebuia mutat în răsfrângeri, oare țara interioară e mereu la sud?... încerc data viitoare... sau încerci tu?!
Răzvan, singurătatea bună și cea rea, prima o cauți, a doua te caută... frica și curajul se aliază deseori aceluiași adevăr impudic...

Silvia, onorat și bucuros mulțumesc
sper că trece doar ca efect contrastant, un fel de nucă în peretele greșit, treaba cu puiu, doar nu mă veți închipui așa de zălud, îs dar nici chiar atât...
eșecul spiritual o veni din pricină de lut, materia primă vremelnicei alcătuiri -
ai punctat esențialul

golirea (kenosis)are loc și fără să o anunț subtitlunos, deci minus just
dezgust/dez-eu-ire deci minus și vertical...

iaca, amu tre să auză cele șepte miliarduri cum diavolul îmi ține oglinda și mă udă trufia că nu știu să tac rotund...
îmi iau textul și mă ușchesc în saharele mele impetuoase
cu lamba ta cu tot

copiii lumii sunt și copiii mei
de asta Bia îți mulțumesc pentru că ai ales acest subiect și pentru că mi-ai îngăduit să îmi aduc o modestă contribuție
unii găsesc prilej de bucurie privind Africa în poze, alții știu deja de ce acest paradis este transformat în iad, pentru bunăstarea lumii civilizate...
copiii nu pot fi niciodată coaja rănii numită viață
bunicul, când mergea la pădure să taie lemne de foc, mă lua cu el și nu mă lăsa să tai copaci pe măsura mea, cei tineri
spunea că sunt verzi și nu ard în sobă, să-i las fiindcă ei vor fi pădurea copiilor mei
căuta copacii uscați
și astăzi încă mai trăiește pădurea, eu și bunicul nu
eu nu fiindcă mor odată cu fiecare ,,copăcel,, din Africa
nu pot spune: ,,ce bine că nu se întâmplă nenorocirile astea la noi,, fiindcă noi înseamnă Pământul
când te gândești câte citrice putrezesc și se aruncă aici în Europa, ar putea salva de malarie întreaga Africa
gata, altfel risc să las un comentariu mai lung decât postarea, și așa prea puțin față de ce-am putea face concret

- nimic nu entuziasmează așa de prelung decât averea nevoii... sau invers
- sau Caron mă așteaptă iritat că mai zăbovesc vreme de-o silabă
- orice adiere se visează uragan... fiece strop un val înalt

Daniel Dăian, naratorul de această dată, cu acești puternici ,,martori,, (Conu și Pantea) care aduc probele la judecata valorii cărții, ne anunță că ,,plimbarea (lui) cu șobolani,, este o altă treaptă a definirii condeiului și una pe care cititorul o poate păși chiar cu riscul ,,prăbușirii,, în lumea fascinantă a reflecției...
aștept cartea aici la Roma
până atunci și totdeauna... urez soartă bună acestei cărți și spor la scris autorului
(aprind opaițul)

în căutarea luminii sună chemător și LIM va porni cu foarte mulți cititori spre...
-
proza scurta este din ce în ce mai preferată, esențializează, plus că puțini oameni mai au răbdarea celei lungi

paunul, semnul vanității, al soarelui și protectorul copacului vieții, se mută în privirea bărbatului spre marea de veșnicii în care înoată doar femeia -
ai scris ca o răsuflare de ușurare ca și cum ai scăpa de ecoul din ,,legănarea trupurilor în care ai locuit,,

când ochii se privesc în ei înșiși, dezghiocând mirările presupuse interzise sau inexistente, aproape trei ceasuri pe ,,masa de operație,, cu iubiriile aluzii și apusul dinspre biserică... iese poemare
frigul totuși și nimicul crescând plus lipsa unui organ morții îmi mută ideea dinspre ,,flirt,, spre ceva mai subțire decât bisturiul acela
fluturii pot fi deci și ostili

onorat Teodor Dume, sper să nu aibă dreptate textul în ce ține de iminenta mea suspiciune!...

la prima strofă cititorul se regăsește în singurătatea sublimă a copilului printre fulgii dintâi ca apoi, în strofa următoare, să urce într-o realitate cumva inacceptabilă, viziere, scuturi, între maturitatea refuzată și fulgii de care începe să ne fie frică... bostanii, care mă duc cu gândul (fără legătură cu acest poem) la plăcinta ce s-ar putea face... dar lasă, sunt totuși niște copii!

corect, Ștefan

mulțumeasc, lepăd epiderme precum șerpii până nu mai rămâne nimic, sau ghemul se deșiră și cu ultimul capăt în mână, îl cred creion, am pretenții că
scriu

împărțim vinul bun, cel liric deocamdată -
mulțumesc

iar daca si poetul e o roca?
asteapta talpa hartiei...

mulțam fain de trecere LIM, modific...