Valeria Lioara Roman

M-a dăruit maicuța, lumii, într-o dimineață de vară, pe la orele 8, într-o sfântă zi de Vineri. Iubesc cu patimă vara, cu cerul dimineții senin și liniștea spartă de țipătul păsărilor rănite de

În imensitatea nopților cu vise albastre par o scoică ce-și închide definitiv perla, pierind. Sunt zile, ce-i drept, mai rare când nu știu, nu pot, nu vreau să mă bucur de nimic. Mă doare

pașii mei nu vor lăsa niciodată urme pe alei. talpa mea strivește greieri care cheamă dragostea. iubitule în ochii tăi se aprind dorințele mele. tresar când dragostea mă caută tot mai

Dimineață de iunie. Ora 7. M-am trezit deja de vreo 3 ore. Încă o noapte plină de revelația întunericului. Golită de sens. Maladivă. Oare ce rău mi-a umplut atât de mult sufletul încât să nu treacă

Presa este o formă de a reda realitatea în confruntare cu modalități de gândire. Ea contribuie la formarea opiniei publice și la schimbul de idei. În decursul timpului, oamenii au încercat să

Dă-mi noapte, tu, o clipă de odihnă Și dăruiește-mi somnule uitarea Să șterg neliniști ce n-au tihnă Să sting și să înec visarea. Șuvoiul cald să mi-l îngheți în vine Dorinți să nu-mi mai

Sfielnic vreau să suflu-n lampă Și m-aș plânge și n-am cui Nici un om nu-mi știe tragedia amplă Nerăbdarea plină cui s-o spun? Și te visez mereu iubito De n-ar fi harul tău să mă susțină M-aș

Îmi vine în minte această cugetare care sună așa: Analfabeții secolului XXI nu vor fi aceia ce nu știu să citească și să scrie, ci aceia care nu pot să învețe, să se dezvețe și să învețe din nou.

îmi întind brațele ramuri și pun degetele pe rană nu caut subterfugii să mă ascund doar mângai cicatricea lăsată pe tălpile mele de potecile nepășite și-mi plimb trupul îmbătat de liniștea