Valentin Cozmescu

ci chiar îmi displace. cuvintele-ți sunt departe de aripile care te zboară. cel puțin cele care-au poposit în acest sonet.

deși e aproape miez de noapte, m-am încăpățânat să-ți rezolv rebusul. dar a trebuit să mă declar învins. se făcuse prea... târziu.
însă în drum spre pernă am făcut ocol pe la niște cuvinte și le-am cerut și lor părerea. au rămas și ele cu gura căscată... după care s-au dus la culcare.

meritau mai degrabă o tăcere. mă oftică până dincolo de metafizic acele cuvinte care nu știu să privească... și multe dintre ele ți-au ieșit ție în cale. la noapte am să fac greva foamei și-am să arg pe rug toate dicționarele.

cel puțin în primele două strofe. însă aș poposi o veșnicie între titlu și subtitlu, după care m-aș refugia temporar în simplitatea amară a ultimei strofe.

de vreo trei strofe din poezia ta (cu excepția minunii care își face de treabă între zbor și cădere).
dar nu pot să trec pe lângă
\"N-ai nici amor să-ncurci o vară
Când toamna-mi cere spațiul tot,
Nici rouă pentru primăvară,
Priviri în care să înot.\"

e greu să supraviețuiești unei astfel de absențe.

iar tu ar trebui să rămâi doar cu dorul. nu vei ieși nicidecum în pierdere. sunt absolut sigur că ești în stare să \"strămuți\" din loc toată gașca cerească, însă cuvintele tale încă nu-și cunosc încă puterile.

dar cuvintele tale se adună cam greoi pentru a-ți spune povestea. poate doar acea picătură de rubin care s-a scurs și-ar găsi un loc printr-un raft cu poezii.

cam atât ne-am putea ține respirația scufundați într-un pahar de cristal plin de perfecțiune

aproape că mă despic în milioane de frunze de atâta încântare și frumos și dor. aproape c-am iertat și iubirea că există doar \"undeva\", într-o toamnă atât de anonimă.

bucuria mea nu poate decât să-ți mulțumească că exiști și că ai sărutat, fie și tomnatic, undeva-cândva, niște frunze ruginite căzute din cer.

mai ales când îți ies în cale și cuvinte care-i povestesc chipul:

\"Când migălind în vorbă,
poetul veșnicește
de-n el s-asmute, tainic, aprinsul pal și mut.\"

când te mai întâlnești cu el, poetul, să-i transmiți salutări de bine și de la mine.

și l-au sinucis. după care i-au ridicat imediat statuie, să îl țină minte. pe el și frumoasele lui minciuni.

PS: totuși sala de tortură arată prea banal și fără putere de convingere. cetatea ar fi trebuit să inventeze niște instrumente de tortură mai mărețe, pe măsura prea-frumoasei priviri mincinoase care sclipea în ochii lui Socrate.

... și-și continuă marșul indiferent la lacrima ta.

După ce am stat și-am înghețat de frig o iarnă întreagă doar ca să-ți aflu greutatea bobului de lumină, voi lăsa deoparte cuvintele-ți prea revoltate și-o să am grijă de-acum încolo pe unde calc... încercând să aflu cât cântărește dincolo un sfert de gând.

de ce oare nu îți ajunge simplitatea lui \"aici și acum\" ??!! - mă întreabă retoric timpul care nu-mi poate uita adresa.

dacă ar afla că ți-ai găsit cele două gânduri între care să te poți înghesui. ce splendoare mai divină poate afla un muritor??!! nu te mai ninge timpul, nu te mai plânge dorul, nu te mai doare drumul. dar nu te poți abține, și vrei mai mult și continui să-ți dai de urmă, sperând că vei găsi ceva mai măreț decât tine.

PS: în afară de ultimul vers, care iți trădează frumos esența, celelalte verbe nu prea își găsesc poezia.

dacă nu vei fugi prematur din preajma ta, atunci te asigur eu [ sper să-ți ajungă asigurarea asta :) ] că vei decoperi ce frumos ești în nimicnicia care te mărginește. desigur, vei avea nevoie și de puțin ajutor din partea unui Înger care să-ți agațe de cuvinte niște aripi ce-o să te reducă la tăcere.

Până atunci însă nu prea ai încotro, și va trebui să dai din... tine.

Eu voi reține pe \"neglijat moral\" pentru vremurile bune care ne așteaptă.

și deja începi să semeni prea mult cu un nefericit care-și cultivă lacrimile. noroc de versul \"de n-ar fi fost posibilul as fi uitat de mult numele tau, parfumul, ezitarea, tresaritul\" care te aduce mai aproape de simplitatea omului.

în afară de câteva litere care-și puteau găsi o altă vreme, restul se poate aduna frumos în jurul unei poezii care nu-și ascunde gândurile și dorul.

PS: dacă parfumul după care iți este dor vine cumva de la o ea, atunci scuză bădărănia și băgarea mea în seama.

deși nu găsesc vreo încântare printre rimele tale, n-aveam cum să nu-ți simt disperarea și să-ți devin complice. n-avea grijă, căci nu e loc de minciună și trădare acolo unde Dumnezeu a pus mâna. acum mă retrag umil și te las în brațele cui te-o vrea.

sper că ai să afli asta atunci când ai să te sustragi, măcar vreo 3 secunde, gândului și cuvintelor. consolarea mea, pe care ți-o tot livrez, nu este una care promite, ci doar una care încearcă să te agațe de-o speranță... că undeva, cândva, te vei întâlni cu urmele divinului care poposesc prin tine. în afară de sinuciderile inumane și prea teatrale (cele cu ștreang și copac), care dau impresia că ai încheiat orice socoteală, toate celelalte sinucideri ne lasă deschiși iremediabil, cu un dor imens de Clipă.

Cât privește singurătatea... deliciul ei metafizic nu îl găsești căutându-i cu disperare pe ceilalți, care - în indiferența lor firească - nu pot fi decât niște întâlniri mai mult sau mai puțin ratate. splendoarea singurătății se împlinește atunci când, sub nici un chip, nu poți împărtăși secunda morții tale. abia în această secundă singurătatea își arată esența. în rest sunt doar dezamăgiri, tristeți și lacrimi ale unor întâlniri ratate.

iar noi doi nu am ratat întâlnirea, cel puțin din simplul și banalul motivul că eu te-am recunoscut. și nici nu prea mai contează dacă o să te mai regăsesc vreodată prin... public.

cum altfel, când este așa de ușor!!! nu iți cauți tu rațiunile, ci ele te caută pe tine. e mult prea greu să scapi de căutarea lor. iar când o să te împrejmuiască pe deplin o să-ți spună ironic: \"iaca am ajuns de unde am plecat; de fapt, doar ți-am dat impresia că am plecat\". căutarea unui sens, a unei rațiuni, este la fel de plină de non-sens ca și non-sensul pe care-l găsești în drumul căutării înseși. dacă reușești să te reții cât mai mult în preajma gândului despre ființă, și să nu te lași prea vrăjit de gândul despre gând, atunci și sensul și nonsensul o să-și reveleze splendoarea... în iarbă. cum altfel??!!!

PS: mai încerc o consolare pentru tine: aproape 99% dintre cei din preajma ta sunt la fel de disperați, suferinzi și triști.

care m-a lăsat să-i palpez tavanul. era convins până la zbor că tavanul ăla era cerul. noroc de vecina de la 6, care a spart nuci pe podeaua goală, iar M. a crezut că Divinul i-a dat un semn. de atunci se chinuie M. să se mute, cu tot cu aripile-i lipsă, la etajul 7.

mi-ai stîlcit în final zborul cu un vers prea matematic și decadent. noroc că sunt destul de repetent la calcule și mi-a rămas până la urmă prin buzunare un mac albastru și cumplit de real.