Căutându-mă de rațiuni

Există vreo rațiune în suferință? Căci suferința vine dintr-o necesitate de a umple golul lăsat în tine, nu de o mare pierdere, mai de seamă din renunțare. Nimic nu se pierde decât în fața capitulării. Care sunt rațiunile abdicării de la starea de bine? Odată cu renunțarea îți asumi acea descompunere organică a afectului. Afectul are rațiunile lui, întregul prezent până la renunțare fiind fărâmițat în amintiri. Trosnesc munții când sufletul tău se sfarmă și lava durerii erupe. Atât de intensă îți este durerea, încât arzi nu până la epuizare ci până la topirea dorinților care te ademeneau la viață. Ce rațiune îi este de folosință sufletului tău, pentru a rămâne pietrificat în cunoașterea suferinței, aprofundarea ei? Nici una. Căci nimic nu este mai presus de ceea ce ai primit la facerea ta, de ceea ce grotescul acestei lumi a crescut în tine. Nu există rațiune în suferință, nici în renunțare. Când le-ai aflat pe amândouă, cu certitudine ai pierdut și rațiunea de a trăi, de a fi.
Există vreo rațiune în a fi? Poți supraviețui nimicniciei umanității, inconștienței ei? Cu siguranță că poți dacă ești asemeni ei, dar când ajungi să te întrebi care este sensul vieții, ce îți dorești de la ea și posedarea în comun ar fi doar a certitudinii morții, nici somnului nu-i mai afli valoarea. Temporar te poți salva din suferința pricinuită de aceste căutări în vidul din tine, dar numai abandonându-te în sânul umanității. Nu-mi este de trebuință viața veșnică, pentru că nu știu a mă bucura de ea și nici nu sunt apt pentru atâtea renunțări. Poate mi-ar fi de trebuință dacă aș avea curajul sinuciderii, dar nici asta nu mi-e la îndemână. Și totuși, curaj aș avea dacă aș găsi rațiunea unui astfel de gest. Te mai poate salva credința în Dumnezeu, dar și aici ești condiționat de a-l afla în tine.
Există vreo rațiune în credință? Aici cu certitudine nu. Am stat de vorbă cu înalte fețe bisericești, cu singuratici izolați în credință. Majoritatea mi-au spus „crede și nu cerceta, nu căuta a înțelege”, foarte puțini „îți va veni vremea să înțelegi”. Nici un răspuns nu este suficient de satisfăcător pentru a-mi mistifica afectul, implicit existența. Poate dacă Dumnezeu mă arunca în afara cunoașterii de sine, a binelui și a răului, îmi era bine într-o existență rudimentară, oscilând între muncă, procreație și credință. Cu certitudine îmi era mai bine în umilința minții decât în căutarea rațiunilor existențiale, în această sălbăticie a gândurilor. Dacă aș știi că greșind prin cele lumești voi afla cel puțin un adevăr aș jura vieții, semenilor și Divinității credință, dar dincolo de toate astea mereu mă aflu căutându-mă de rațiuni. Și-așa mă ia un dor de suferință !...

Cluj Napoca
martie, 2009