Valentin Boeru

Se poartă kitsch-ul dragii mei ! Strâns împletit în toate. E fanfaronului temei, Prin tone și karate. În haina poleită de Stambul; În vorba cu accente născocite; În comportări

Cu cadența moale a vorbelor, rostite în registru ce se vrea grav, aproape de acela al tigrului care mormăie pentru sine, cuvintele zboară dintre dinții cu nuanță de porțelan chinezesc, de un alb

Mamă eternă Mamă din suflet cu nume ușor, Mamă bătrână visată cu dor, Mamă câmpie, mamă pământ, Mamă grădină, mamă mormânt, Mamă din slove, din vise, din cer, Mamă a toate ce nasc și ce

Eu nu trăiesc după platforme aprobate Și nu mă bucur când îngrop în haosul din jur, Speranțe ce s-au dovedit deșarte, Iluzii imbecile ce n-au decât contur. Am năruit grăbiți acel castel

Pașii pe dalele reci vibrează a căutare. Șovăielnici testează, parcă , soliditatea pietrei. Se apropie pentru a se îndepărta la fel de nesiguri. Par că aparțin cuiva

Pe margini de tarabă, De-aici în occident, E pusă la vânzare Mândria de-altădată. E dată cui ar cere-o Și gata ambalată, În trupul ce o poartă Cu aer indecent. E râsul plâns de suflet Și

Latră câinii aiurea apărându-și pubela. Latră câinii la oameni declarându-și averea. De aiurea spre-aiurea trece-o umbră de om. Latră câinii la umbra ce-i trezește din somn. Latră câinii

Pământ al țării sunteți voi. Voi l-ați compus, intrând în glie. Cum altfel ar putea să fie? Acolo-i tot ce-avem de soi. Acolo o să fim și noi. Pe-acolo ne-au plecat

Să nu-ndrăznești să spui nimic! Află, privește și tradu! Chiar chinuit, flămând și mic, Eroul este el nu tu. Zeflemitor și arogant, Înebunit să te auzi, Să fi privit și admirat, Nici nu-l

Nu am cuvinte Doar litere îmi vin în minte, Ferite de sensuri, De formă fierbinte, De reci sau profunde Aduceri aminte. N-am vorbe Să biciui cu ele porniri nărăvașe Doar litere simple Cu

E adânc deprimantă mulțimea de feluri În care ea, lumea, poate mâine pieri, Iar în zori de poimâine poate nimeni n-ar fi, Să-i plângă pe ei, fabricanții de țeluri. Și deci răspoimâine, sau

Sărmană viață fără rost Te-avânți pe strada ce ți-e casă. Îți este pat îți e și masă, Þi-e veșnic drum și adăpost. Acolo-s toate ce le ai, În praful care-ți știe oful. Acolo ți-e nămol

Cât de perfidă-i lăcomia!? Dezastru-adânc cu mii cotloane, Fără respect pentru icoane, Cu biblie ...„ economia”. Nu cea reală, cumpătată, Cu rezultate, cu-nțeles. Aceea dură-n

Nu știi când totul se pornește, Nici când sfârșește nu pricepi. Nu știi la ce se folosește, Nici cum ai face să începi. Nu știi de ce, nu știi nici unde, Nu știi nici pentru și nici cât. Nu

O, prietene! Cât de așteptate erau călătoriile cu trenul. Visate îndelung, dorite. Evadări din rutină și monotonie. Aventură sub toate aspectele. Șuieratul îndelung al trenului în depărtare,

Este jenat. Nu poate să se miște. Cum ar dori s-o facă ca acas\'. Stă țeapăn de mai mult de-un ceas. Îi pare că nu e real și-i vine să se piște. Ce-o căuta așa încarcerat, În haina ca o

De mici bătrâni, cu albi obraji ca Luna, În uraganul vieții, ca frunzele uscate, Plutesc aiurea către buna moarte, Ducând, de spini, pe fruntea lor, cununa. De mici maturi, stăpâni pe grija

Încerc să schimb contractul Ce-mi ordonează viața Și fac discret aceasta Și unilateral. Consider în prostia-mi, Că pot să dau speranța, Pe un codru de pâine Și un acord verbal. Că pot

De-ar fi să uit trecutul, Cu tot ce-nseamnă azi, Să-ntorc din drum poteca, Ce suie printre brazi, Cu spaimele de munte, Cu păsări și arome, Pe care numai codrul Le poate oferi, Aș lua-o

Se ascunde-n râuri iarna, Printre pietrele din prund. Flori trezite, prin poiene, Deschid ochii, rând pe rând. Albe, albastre, violete, Se întind râzând la soare. Câmpul sur, cu negre

Popor sărac. Þară săracă. Reflexe triste de sărac. Oricât ar fi de evidentă Cu starea asta nu mă-mpac. Ascult vorbindu-se de hrana Mai mult gândit decât gătită. Privesc jenat la

Urăsc pe acei ce ascund în secrete Și vorbesc în șarade descriind viața mea. Iubesc pe cei drepți cu trasee discrete Ce-au știut cu decență să perinde prin ea. Iubesc carnavalul, dar urăsc