Poezie
fără capăt
1 min lectură·
Mediu
te întrebam mereu
dacă simţi dimineaţa curată
cum se rupe acut în pupile
printre fluturi,
te certam tot mai des
fiindcă nu-mi vedeai capătul aripilor
întinse mai mult înspre tine
decât spre buza prăpastiei
nu vedeai nici caii mei
cum aleargă înclinaţi
pe curbura pământului
de la tine la mine, peste coapse
pe-o pajişte de cer,
spuneai că vom alunga singurătatea
strigând depărtarea
pe numele nostru de ecou
dar spune-mi acum de pe marginea
crepusculului
ce caut eu în nişte boabe de tăcere
rostogolindu-se în dâre de sânge
pe nisip,
peste umeri,
de ce-ţi tremură glasul
în spatele ochilor
când îmi auzi răsuflarea
desprinzându-se de trup?
cum să fac
să te aduc iar în mijlocul codrului
să te sălbăticesc cu biciuri de aer
să-mi cauţi desculţă
sufletul prin izvoarele reci
printre pietre de sticlă,
să-l vinzi pe o idee
ori să-l dai pe nimic
acum nu vreau decât să mai ating odată
nedefinitul de dinainte de a te cunoaşte
aşa că
nu-ţi mai căuta tinereţea pierdută prin iarbă
în arşiţa nopţii
doar macii ne mai caută uneori
tristeţea pe câmpii
iar acelea pe care le săruţi,
nu sunt aripile mele
este doar ceaţa unei dimineţi
fără capăt
fără început
00950
0