Poezie

descreierare

1 min lectură·18 iunie 2020

Mediu

propriul meu trup

e sortit să fie trăit de mine

și pesemne

eu sunt obligat să-mi trăiesc trupul

suportându-ne reciproc frustrările,

păcatele și apucăturile

datorate imperfecțiunii actului de creație

sau lutului primordial

poate nici nu mă recunoaște

în pielea aceasta de om

poate ar vrea o altă conștiință

altă logică de dedublare

altă filozofie existențială

trupul meu e un arbore într-un spațiu închis

care trebuie să-și reteze

periodic năzuințele

ca pe niște ramuri uscate

care tânjesc după cuiburi de păsări ancestrale

corpul meu poate mă urăște într-atât încât

uneori se îmbolnăvește

de moarte

lăsându-mă să mă îndrăgostesc,

fără să mai întrebe dacă știu ceva despre

iadul din spatele iubirii

sau despre fața nevăzută a Lunii

iar când întind mâinile să te cuprind

în toate felurile

să te iubesc în toate chipurile

eu trebuie să mă prefac

într-o inconsistență metafizică

și să tac

acceptând nedefinitul introspecției

și atunci, întreb străinul care pare că stăpânește

imponderabilul,

- domnule atoateștiutor,

eu sunt cel care iubește,

trupul meu

sau descreieratul care-l locuiește?

001.364

Ursu Marian Florentin. “descreierare.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ursu-marian-florentin/poezie/14147620/descreierare

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.