toamna cea mai grea

Mai spune-mi într-o noapte că încă mă iubești,

Trezește-mă când bate un clopot de aramă

Și-n răsăritul rece când torni cafea în cești,

Prefă-te într-o frunză când lumea se destramă

Nu-mi spune că e toamnă și minte-mă frumos

Și spune-mi că e vară și încă-s dezirabil,

Conjugă-mi despre este, nu despre ce a fost,

Cândva între iubire și-un iremediabil

Și-ai să mă minți că-i bine în toamna cea mai grea

Și-am să te strâng la pieptu-mi femeie-nstrăinată,

Apoi am să mă mistui de boala cea mai rea,

Evaporată-n umbra orașului de piatră