Timpul ? Doar o fantasmă efemeră a unui vis numit viață. O unealtă crudă, ipocrită căci posedă două chipuri. Când ți-e lumea mai dragă și ți se pare că ți se întinde la picioare infinitul
Luna strălucește pe cerul țesut cu stele, luminând noaptea întunecată. Vântul adie printre ale castanului frunze și teiul miresme edenice spre văzduh înalță. Pe strada pustie, colbul de asfalt
Afară ninge. Copacii singuratici sunt presărați cu o pulbere argintie. Fulgii mari, gingași dansează prin adierea gerului. Eu stau și privesc pe geamul aburit cum ninsoarea îmbracă orașul gri și
Un pic de liniște, un pic de dor
E toamnă în noi și frunzele iarăși mor...
Vântul melancolic șterge lacrimile de pe geam
În mintea-mi răvășită din nou te am.
Ca o fantasmă în noapte dispari
Câte lacrimi am vărsat pe masă,
Dar știu...știu că nimănui nu-i pasă.
Printre noianul de pagini cândva goale
S-au scris în sânge sentimente.
Au rămas printre file uscate petale
Tot ce-a fost,
Doar amintiri deșarte
Pierdute-n noapte,
Lacrimi scuturate printre ploape
Și clipe pierdute pentru eternitate.
Atât mi-a mai rămas...
Strigăte fără de glas,
Un ultim ceas,
Un surâs trist
Un răsărit de soare,
Un surâs de floare,
O ultimă chemare
Și cea din urmă suflare.
Lacrimi șoptite prin noapte,
Fulgere fără glas ce scânteie departe,
Printre versuri, sentimente pictate
Și
Soarele blând apune tomnatic peste lumea încleștată în uitare. Pe geamul aburit de o chemare șoptită se scurg cioburi amărui de suspine. S-a stins clipa în scrumul înecăcios al trecutului și
Mi-am încuiat inima și tot ce-am lăsat în urmă, acum, s-a transformat în fum.
Doar cuvinte spuse în van, pierdute pe drum.
Am devenit un străin, un suflet hoinar, un nebun
O fantasmă a unui
Nu știu cum o să fie primul sărut,
Dar sper să fie unul de îndrăgostit
Pe neașteptate primit,
Să trăiesc așa cum mi-am dorit.
Clipele să ne învăluie în parfumul iubirii,
Să ne lăsăm în
E prima zi de toamnă și deja în aer plutește melancolia. Frunzele, cândva învelite în mantii verzi, acum sunt stropite cu picături ruginii, galbene... Amintirea serilor toride și a
Mi-am înveninat sufletul cu dulcele venin al iubirii și apoi l-am lăsat să-mi cuprindă tot trupul, sufocându-l. Pe podeaua rece se revarsă în lacrimi de sânge pe chipul meu palid dorul și pieptu-mi
Poate că visez prea mult,
Dar inima mi-o ascult,
Ascult cum cântă,
Cum în viață se avântă,
Cum iubește
Și cum dulce despre trecut vorbește.
Aud șoaptele ei de iubire
Cum, când e
Este frig
Dar lacrimile de pe obraz mă frig,
Este frig
Și în gând te strig...
Ninge
Și speranța mi se stinge,
Ninge,
Lacrima pe obraz mi se prelinge.
Este soare din nou,
Iar eu
Lacrimile s-au stins
Gândurile le-au luat locul
Totul a fost un vis
Și acum mi s-a împietrit sufletul.
Þineam ochii larg deschiși
Priveam stelele
Acum îi țin închiși
Și încerc să uit
Ochii-mi rătăceau pe pereții surzi de prea multe vorbe
Timpul s-a scurs și-a rămas doar o amintire
A ce-am trăit, a ce-am iubit
Cândva eram fericit...
Oceanul de stele infinit ocrotește
Un pic de liniște,
Un pic de dor
Printre ruginitele frunze
Clipele se sting ușor.
A apus iubirea
Printre cioburi de ciment,
S-a pierdut speranța
Melancolia pe obraz se frânge
Strălucind în asfințit
În ochii mei albaștri marea
Acel sărut pe obraz șoptit
Se stinge și rămâne doar amintirea.
Ochii și-au învăluit privirea cu o amară goliciune,
Iar vântul scutură malul
Parfumul amețitor al florilor învăluie orașul prăfuit. Amurgul cade încet în nuanțe portocalii, iar vântul adie răcoros, mângâind dulce obrazu-mi palid. Aud în aer un cântec duios, magic și în jur
Spune-mi, vezi în ochii mei picături de ploaie ?
Spune-mi, vezi în sufletul meu stropi de venin ?
O ultimă amintire
Și toate care vin...
Ceața învăluie o oglindă goală și palidă,
Iar vântul
Vezi? Mă vezi?
Am ajuns aici
Un om pierdut printre poteci
Rătăcesc prin lumea largă
Fără margini, fără teamă.
Hoinăresc și n-am habar cum să mă mai întorc
Din cântul vieții versuri
Stropi cad din cer,
Melancolia plutește prin aer
E primăvară acum
Și petale se aștern pe drum.
Lacrimile se preling pe geam
Pe foaie, versuri pictam.
Ascult cântecul nostalgic al ploii
Și
Clipe îmbătate-n fericire,
Lacrimi stinse pe hârtie,
Șoapte de iubire
Și nopți presărate cu magie.
Mângâieri blajine sub clar de lună,
Un sărut pripit de ,,noapte bună’’,
Cântul dulce al
A fost cândva când soarele ardea și totul în jur avea miasmă de peruzea. Ea, doar o simplă fată, cu părul bălai, ochi albaștri, dar care de iubire habar nu avea. Credea că doar frumusețea contează și
TA