Mi-am pătat sufletul cu lacrimi

Mi-am înveninat sufletul cu dulcele venin al iubirii și apoi l-am lăsat să-mi cuprindă tot trupul, sufocându-l. Pe podeaua rece se revarsă în lacrimi de sânge pe chipul meu palid dorul și pieptu-mi arde, încetinindu-mi respirația. În disperare îmi cuprind cu brațele-mi tremurânde trupul, dar e prea târziu...oceanul de picături de amar se sparge-n valuri și-n ropote ce îmi învăluiesc inima în chin și un ultim strigăt mut îl șoptesc înainte ca ochii să-mi închid. Încă simt mângâierea moale a pletelor aurii răsfirate pe umerii mei goi și un fior rece ce îmi înfioară piciorul. Treptat, întunericul mă cuprinde din ce în ce mai mult...plutesc în neant. În juru-mi, gânduri efemere valsează pe pereții muți de prea multe vorbe, fantasme care îmi par cunoscute râd în privirea mea pierdută, mii de lucruri stranii și enigma lor mă cheamă, mă ademenește înspre...înspre un hău infinit. Mă apropii de marginea sa și cad. Cad, cad la nesfârșit. O liniște deodată mă cuprinde. Îmi închipui că zbor...zbor necontenit fără aripi. Rochia-mi albă flutură sidefiu, iar pletele-mi galbene îmi gâdilă dulce obrazul ofilit. Mă simt ca un înger căzut, un înger căruia i-au fost smulse aripile drept răsplată pentru greșelile sale, osândit să pice pentru eternitate în acest abis, nemaiputând nicicând să se bucure de atingerea blajină a razelor lunii sau de călduroasa mângâiere a soarelui. Un înger ce a pierdut pentru veșnicie iubirea, viața, fericirea...Lacrimile calde îmi inundă chipul și cuvinte nespuse țipă și nimeni nu le aude. Zăresc sfârșitul prăpastiei. Două brațe întredeschise mă așteaptă. Închid ochii avizi de acea blândă îmbrățișare. Mă pierd în acea clipă de iluzie...simt cum inima-mi surâde. Deschid ochii. Doar o himeră...