Tata îmi vorbește prin lacrimi, o nouă carte semnată de Teodor Dume

Tata îmi vorbește prin lacrimi Antologie selectivă Prefața: Daniel Luca Postfața: Cristian- Paul Mozoru Coperta: Nicolae Toma Editura Castrum de Thymes Giroc, 2024 ISBN 978-630-6607-42-6 Copilul interior Oricine își dorește să copilărească o perioadă cât mai îndelungată, pentru a nu fi copleșit de griji și nevoi. Teodor Dume, în Tata îmi vorbește prin lacrimi (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024), demonstrează, însă, că nici copilăria nu e ocolită de suferință, prin plecarea celor dragi, a bunicii, a tatălui, a mamei, a fratelui, pe drumul fără întoarcere. Plecare care atrage după sine și maturizarea grăbită a copilului, care va fi nevoit să se schimbe [„mama m-a așezat pe genunchi / (...) / m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când / tata și- ar fi continuat somnul / tatăl tău s-a dus să-l întâlnească / pe Dumnezeu / și mi-a dat de grijă să- ți spun că tu / îi vei ține locul” – Ultima noapte cu tata]. Copilului jucăuș, sprințar îi va lua locul copilul-tată, care se va pune întru totul în slujba familiei („sunt și nu mai sunt cel care / a adormit sub lumina palidă a lunii / de pe câmp / și-l asculta pe tata / vorbindu-i prin lacrimi // sunt și nu mai sunt ...” – Tata îmi vorbește prin lacrimi). Lacrimile iau, prin urmare, locul cuvintelor. Ele vorbesc în tăcere și transmit în același timp durere și alinare, datorită tatălui care-i veghează de sus pe cei rămași în urma sa. Odată cu plecarea tatălui, timpul curge tot mai greu, iar sarcinile care trebuie îndeplinite se înmulțesc și devin din ce în ce mai dificile. Paradoxal însă, copilul adormit, copilul interior, dă primele semne de trezire din somn („când și tata s- a dus / am rămas singur / să repar acoperișul de pe casa cea veche / și prin sudoare îmi amintesc / de fratele / îmi amintesc de tata / și câteodată de copilul din mine” – Timp din timp). O vorbă din bătrâni spune că atunci când îți pier părinții, nu mai ești copil. Plecarea și a mamei aduce și mai multe nevoi, dar așteptarea ei rămâne cea mai grea încercare („nu mai știu unde e mama / a plecat într-o dimineață de primăvară / și nu s-a mai întors / poate a rătăcit drumul sau poate / nu știe că un băiețel o mai așteaptă / în locul în care / timpul topise mirosul de tei / ca pe o lumânare ...” – Sub teiul unui anonim). Cu fiecare clipă care curge, copilul interior își cere tot mai insistent drepturile („nu-mi doream să fiu decât / ceea ce sunt un copil / ce-și împărțea bomboanele la cinci” - Tata, un tată confuz) și, pas cu pas, va izbândi, construindu-și o realitate proprie [„Realitatea mea de azi / e a copilului din mine / care confecționa avioane / din ziarul necitit de tata / (...) / bucuria copilului de atunci / o țin la piept și / din când în când o împrumut / ori de câte ori mă așez / pe genunchi ca să vorbesc cu mama” – Față în față cu trecutul]. În noua realitate visele ies la suprafață și se dezlănțuie în voie, readucând speranța în suflet („visele mele au ieșit din cușca în care / le-am închis azi-noapte / erau visele copilăriei / trecute dintr-o lacrimă în alta / și câtă durere și câtă bucurie / în visele mele” – Visele copilul din mine). Acum nici moartea nu mai e o sperietoare și poate fi îmblânzită („Îmi port moartea / în buzunarul hainei de la piept / ca să fiu sigur că / vom petrece împreună și ziua de mâine” – Franc ...). Poetului nu-i scapă din vedere ieșirea la iveală a copilului și o surprinde cu atenție pentru a o transmite mai departe, spre luare aminte („poeții nu plâng / ei doar investesc / în lacrimile celorlalți / ca o mamă / în copilul încă nenăscut” – Ei ...). Volumul de față este despre tristețe și amărăciune, despre speranță și bucurie. Daniel LUCA