De Crăciun

Foarte sensibilă poezia dvs, chiar dacă nu este optimistă totuși emană forța unei persoane care își poate rezolva problemele.

În primul rând, trebuie apreciat felul în care omul-poet îşi deschide sufletul cititorului, împărtăşindu-şi tristeţea, dorul, suferinţa, dragostea pentru mama care nu mai este, pe fondul unei lupte interioare, în care inima şi sufletul se rup în mii de bucăţi. Doar Dumnezeu are forţa de a ţine încă împreună toate aceste particule ale fiinţei, deci, prin dimensiunea spirituală a poemului, se întrevede o salvare tocmai prin raportarea la divinitate. Acel descompune e un termen un pic pretenţios, pentru că poate însemna şi alterare, dar, pe undeva, e de înţeles această metafără, fiindcă numai dincolo există posibilitatea întâlnirii cu El, ca întreg, ca element patern, singular. Avem, în versuri, şi metafore profunde, precum liniştea care cotrobăie prin clopot, această linişte putând fi asociată şi cu o tăcere totală la întrebările existenţiale ale poetului. Avem şi durerea topită în lumina unei lumânări, care face referire la degradarea fiinţei, la transormarea materiei umane, cu reîntoarcere, paradoxală, la origine. Ceara e cumva pământul la care se întoarce omul-lumânare, trecând prin arderea existenţială, însoţită de durere. Tristeţea poemului, chiar dacă e Crăciunului, e cauzată de lipsa fiinţei cele mai dragi, cea care, odinioară, aduna întreaga familie la masă, oferindu-le tuturor bucate gustoase, mângâiere fizică şi sufletească. După o vreme rămân doar amintirile, în cazul nostru şi poezia, ca o mărturie incontestabilă. Crăciun fericit alături de cei care sunt încă acolo, în jurul mesei, soţie, copii, nepoţi, prieteni...

mulțumiri pentru aplecate asupra textului meu
reliefând stările caracteristice unui suflet sensibil!

Sărbători binecuvântate întregii familii!

cu stimă și recunoștință!
t.dume