Sveduneac Carmen

Aburii respirației se prelingeau dens printre degetele-i noduroase. Le frământa tremurat ca într-o ultimă rugăciune. Dar el nu se ruga. Niciodată. Nici de Dumnezei, nici de oameni. Stătea neclintit

Ferestrele lungi de catifea, clinchetul paharelor de vin izbindu-se de dinții de coral, febra ascuțită de dinăuntru, bulinele curgând roșii pe podea, luna atârnând de cer și cine își mai amintește

Vreau să scriu un poem, mi-am zis! Dar pentru un poem nu te așezi la masă, nu! închizi ochii, te scufunzi în tine până devine înăbușitor, până arzi, până gemi zvârcolind în propriu-ți rug, până

singurătate cu oase de plumb iubiții se însingurează îmbrățișați sub ghilotine boreale se strâng în nod pescăresc și se aruncă foșnind în marea moartă singurătate cu degete polare neted e cerul

și plutea în paharul meu roșu ceremonia uitării dimineața se anunța arctică tunete prelungi se izbeau de porți se tăcea ordonat nimeni nu deschidea rănile ape sidefii se revărsau peste

Lumina îmi perfuzează ochii, îmi adâncesc fața în pernă...încă cinci minute. Picioarele par mai lungi întinse, lenea îmi morfăie cu poftă micul dejun. Mi-am făcut mental un sandvici, am turnat lapte

Și aduna cuvinte pentru judecata lui de apoi; le separa pe cele mici de cele mari, făcea grămăjoare după rostite și nerostite, le punea unele lângă altele până pereții rămâneau goi. Cu urechea lipită

strigau toți din cer atârna o pleată lungă albastră luna era stinsă și ca un glob spart se rostogolea peste lume soarele îmi ardea obrazul un sân imens se dezvelea cu nesaț adulmecând norii

era în noaptea aia când se spărsese cerul. mă privea înfulecând stele. apa era limpede și eu mă oglindeam. mă oglindeam în el. în mine se ridica o femeie, în ochii lui toate stelele. inima-i