Poezie
Lună plină
1 min lectură·
Mediu
și plutea în paharul meu roșu ceremonia uitării
dimineața se anunța arctică
tunete prelungi se izbeau de porți
se tăcea ordonat
nimeni nu deschidea rănile
ape sidefii se revărsau peste crâșma cu orchestră
mesele odihneau în fum
noi ne striveam leneși de trupurile calde
și timpul continua să se piardă
ea îi răsfira părul printre degete-i neștiutoare
e timpul să mă ridic
să mă pierd în deșertul ăsta de asfalt
să-mi caut printre neoane sudul mâinilor
luna plină sub care aș scrie un poem
udă, culcată la pământ
032.903
0

remarc însă versurile din ultima strofă pentru că sunt scrise cu hotărâre și fermitate, dar au și ceva extrem de delicat în formulare reușind să ridice valoarea textului :" e timpul să mă ridic
să mă pierd în deșertul ăsta de asfalt
să-mi caut printre neoane sudul mâinilor
luna plină sub care aș scrie un poem
udă, culcată la pământ".
bravo:)