Stelian STANCU

Te-ai regăsit în sine Al tău, cel eu ce vine Să scalde orizontul Din el sufletul - tontul ? Tu crezi că este bine Ca oricând, orișicine Să poată să suporte Porniri ce-ți sunt prea forte ? E

Nu mor amurguri fără rost Urzeala vieții țese Din tot trecutul ce a fost Amar de gânduri dese, Străbat ca la un labirint Poveștile de viață Nu mai e loc de un avid Nesăbuit el gând

Unghiuri moarte de vedere Stau pe planșa agățată Căutând ca altădată Amalgamul de mistere. Dar din forma centrifugă A condescendenței clipei Pare că ea stă să fugă Dezlegând lațul

Când noapte a mai obosit Lăsând caducă grija-n zare Au apărut plăpânzi, vioi Doi bulgărași prea mici, sub soare. El prea timid, dar doritor Să poată a cuprinde O lume-ntreagă subțiori Și-apoi

La mulți ani îți spune tata Zilele să-ți fie flori Să primești har ca nimeni alta În viață să nu ai nori. Clipele să-ți fie line Totul să ți se-mplinească Zile, nopți să-ți fie pline Sufletul

Cât de frumos e să trăiești Cât de frumos e să iubești Nu ne ajunge o eternitate Să mulțumim pentru de toate Părinților-altarul viu Bunicilor-pierduți prea timpuriu Și lui nucleul viu de lângă

Clipiri, trăiri, arome de zăpadă Pe toate le percepem fluturând Speranța ce din suflet dalbă Răsare vesel tremurând. Nedezlipite gânduri duc Spre noul an inovator Se poate a fi doar un truc De

Armonii de toamnă curg alene Pe aripa dorinței neîmplinite Stai lângă mine pentru prima oară Și retrăim senzații doar gândite, De mii de ori până-n ea clipa Când ai venit spre infinit Cu o

E rară ea floarea de colț, dar și mai rar e când nu poți Să stai fără de ce ți-e drag, să-ți pierzi orice speranță-n prag Atunci când vrei a poposi, pe prispa casei și-ntr-o zi Să guști din al

Echinocțiul sau echinoxul de primăvară Apare când răsare primăvara afară Astronomic vorbind, căci ea toamnă În emisfera sudică, devine doamna. Atunci cand echinocțiul de primăvară apare Soarele

Larg curcubeul își deschide Stropii de rază peste cel infern Stau rezemat de-un nor și mă cuprinde Ceva ce tu, doar tu ai mai simțit mai ieri. Sunt stropi de soare ce cu dalbe raze Stau triști

Când dorm alene gânduri Iar viscolul spulberă sentimente E semn de noi imbolduri De a trăi din energii latente. Când flacăra e la apus Iar zbuciumul coboară-n trenă E starea cea a ultimului

Cobor alene contemplând ea valea Și stelele se depărtează-ncetișor Sub ei bocancii, drumul e adulmecat aievea Iar ea privirea e dezordonată în zadar. Pas după pas, mintea-i la vale Precum e

Pe aripa timpului mai zboară Un fluture ce prematur arată Că dinspre nord e-un vânt ce-n doară Mai vrea să schimbe ce a fost odată. Ea rânduiala e universală Chiar și atunci când n-o găsim

Ciripuri țîptișe se vâjesc pe șohan Nealcoș și zdupeș acoperă cocirlău Sichișă e gîrlici unde stau grumpli peste an Din temeteul mieru se aud rondioș clopotele zău. O porodică tilavă zdupeșă

Mă simt acasă, dar sunt oare, mintea-mi aleargă în larga zare Timpul Acum e tot pierdut, prezentul e plin de viitor și de trecut Nu pot a trăi clipa, încă nu-s capabil a realiza că doar cândva Mă

Ai fost o rază de smarald, ai fost și înger dar și drac Ai ostoit o stare care, era cu totul în întâmpinare. Dar vrerea ta a fost dementă, ai conceput-o imanentă Și ai tot dus-o pân-la cap, vroind

Gânduri goale, vorbe-n vânt Stropi de secetă arzând Larg agale, duc la vale Visul meu tot tremurând. Dorm de veghe, stau în zeghe Visuri ce adesea fug Către marginea de hău Unde nu vrei să

Tristeți apuse după soare Reminiscente se coboară În arșița cu a sa boare Ea noaptea vesel stă s-apară. Tentacule adorm sublim Din norii negrii noaptea vine La miez de adormire, încă ne

Ne naștem și ne întrebăm, dar nu de două ori precum ne așteptăm Dacă ne va fi bine sau rău, de vom avea noroc sau soarta va fi cu al său Gând purtat peste trecut, prezent și poate chiar mai

A sosit și ziua lui A lui a românului De iubire pură și trupească Cum e datina lumească. E ziua care se vrea Să exprime dragostea Cel ce e îndrăgostit Să își exprime voit Sentimentele ce

M-am întâlnit recent cu Ea Avea aerul de mare divă Deși cunoștea persoana mea Purta o față costelivă. I-am dat binețe, m-a salutat Dar o trăda cel tremur Era nervos și agitat Am înțeles că e

Dorința stă-n voință Dar câtă neputință Apare când ești gata Să crezi că-i lungă soarta Pe care contopirea A lumii cu iubirea Þi-a predestinat-o Când tu deja ai uitat-o. Tu ești tot ce mi-am

Cresc amintiri sădite-n ploaie Iar soarele străluce blând În suflet e totul văpaie Ce pare a mocni curând. Noaptea alunecă-n amor De când au adormit poeții Fără motiv pornește câte-un dor Iar