Stelian STANCU

Buburuză cu ochi verzi, privești la mine și nu crezi Că sunt aici, acum, cu tine, poate și mâine și poimâine Dar vine ziua când doar ea, Buburuza mea alăturea Va spune vrute și nevrute, știind că

Puține sunt clipele care Le poți dori reluate iar Și tot aștepți cu-nfrigurare Magia clipei în zadar. Ba sunt momente ce le știi Că vor veni ca tăvălugul Ai da și timpii târzii Doar să mai

Plecat-am pe la prânz în doară Spre dulcea și suava Moldovioară Spre a vedea ce nu e cunoscut La cea vedere, de ochi nepriceput. Drumul e lung, anevoios Natura își revarsă mireasma sa E timp

Prezența ta mă tulbură Absența mă întristează Lipsa ar fi fatală, doar o latură Mai poate da o notă care meditează La trecutul cel pierdut La el prezentul nevăzut Viitorul e în ceață Mintea

Atunci când lumea de cu zi dispare Și se revarsă seara peste noi În suflete încep să prindă o ardoare Iar lângă mine a pornit carul cu boi. Spectacolul nocturn e de prisos E-ngemănare de dorinți

Ne naștem singuri și doar rar, un frate e chiar placentar Și-n clipa cea ce-i următoare, ne ducem zilele sub soare Tot singuri și cu neputință, până când din prea ființă Se va naște de din noi,

Azi nu mai vreau să retrăiesc Trecutul scurs în doară Azi nu mai vreau să reclădesc Dezastrul bunăoară. Azi nu mai vreau nimic din tot Privesc la el trecutul dus Azi am uitat să mai înot Pe

Înțelege floarea, ce nu poate-a rosti Gânduri ce se lasă, din pistil până la rădăcină Înțelege Cerul, ce va coborî-ntr-o zi Uitând de rolul său, de pavăză-n lumină. Apleacă-ți gândul către eul

În scrierile apocrife, se pare Sfântul Toma apare Cu numele de Iuda, cel care Devine unul din Apostolii cu chemare. Sfinții Evangheliști, cei trei Marcu, Luca și Matei Îl numesc Toma Iar

Te-apropii de imensul cer Dorința stă în palma mea Cu gândul sincer, efemer Mă regăsesc ca muza cea O amăgesc pe cerul clar Rătăcitor prin Calea Lactee Atunci când stelele dispar Citesc pe cer

Arareori mă lasă timpul Să rog secunda să n-adoarmă Și răzvrătind în el răstimpul Să deslușesc unica dramă A evului iubirii sacre Ce am crezut că n-o să moară Mă regăsesc pe valuri ce

Crize absurde de abis Înmuguresc în vene Luceferi teferi cad pe rug Și-n somn mor noi catrene. Cristale mate stau timid Să soarbă din mândrie Vor să nu fie niciun galben Demn să le ia

Când somnul se trezeşte-n vis Iar visul este treaz Când veghea e de necuprins Aidoma e haz, Pentru trecutul făr-de rost Uitat ca prin neant Pentru ce-a fost, deşi n-a fost Decât amor

E mult de când te-am cunoscut Dar și mai mult de când nu te-am văzut Aș vrea să fie doar a fi, pus la prezent se spune „e” Dar ce mai spui când a nu fi, îl vei percepe-n „a nu e”? E este și va

Îmi îndrept pașii spre necunoscut E o stare de atotcunoaștere În care am renunțat la tot ce-i trecut Lăsând viitorului o nouă naștere. Îmi îndrept gândul spre interior Fără a aștepta ceva

Am vrut să cred Dar a eșuat Că totul este chiar perfect Perfect curat. Am tot sperat Dar am ratat Că totul este chiar adevărat Adevăr adevărat. Am căutat Dar în zadar Ca totul să fie în

Acasă e cuvântul care, de vrei sau nu, îl spui agale Cu nostalgie și cu aplecare, acasă e oriunde orișicare Se simte ocrotit și apărat, de viața ce-i afară iad Iar când pătrunzi în locul care, îți

Atunci în vara de demult A fost şi vorbă, a fost şi gând Atunci în anotimp fără tumult A fost şi drag, a fost avânt. Când ne uscăm stropii de vers Pentru a da nou înţeles Când amuţim fără-a

Cu ciocul ei puternic și vânjos Pătrunde lesne copacul găunos Și caută a găsi paraziți La ei copacii ce sunt îmbolnăviți. Dar ea e și chipul de om Ce se crede ca și clovn Și când nu te-aștepți

Croiesc ademeniri de rouă Când Universul se deschide E ruptă amintirea-n două Și viața în abis se-ntinde. Creare de iluzii fără noimă Și amalgam necontenit Trăiri aievea fără formă Și drum în

Clipele trec în taina lor Încă-mi pătrund în suflet Mă las purtat de al tău dor Tu mă privești și-un cântec Străbate trupul tău și zice Cu vorbe dulci și cu mult drag Că e mai bine a tot

Orânduiri amestecate Mai bune sau mai rele Sunt noi sau poate demodate Dar noi trăim în ele. Lupta umană e absurdă Se leagă de a fi Trăim prea plini de ce e nudă Ea viața fără a

Simt foșnetul creației divine Ce stă s-alunece definitiv Mă las purtat de-un vânt ce vine Să mă absolve de-un diminutiv. Nu mai e timp pentru a crede În reclădirea drumului pierdut Deși e