Stelian STANCU

Intern e ce-i în mine Dar nu profund amalgamat Ci el și sângele din vine Pe care-l încălzesc neîncetat. Absorb tot ce-i condescendent Cu bune, rele sau amestecate Dar mă feresc de a gândi

Se duc la școala ca la circ Profesia e “brățară de aur” Uitând de munca cea cu sârg Și adoptând o atitudine de anti-școală. Sunt “bravii” noștri tinerei O parte, putem spune Și

Te caut eul meu pribeag, pierdut cândva în zare Ești legământul ce îl am, cu Domnul meu Cel mare. Încă mai sper în regăsirea, pe care amândoi O vom simți cât amăgirea, va fi pe lângă noi. Revin

Uneori: Nu știu a interpreta constelația aștrilor, dar mă declar un admirator al lor Nu cunosc trăirile de iubire ale altora, dar îmi este suficient ceea ce trăiesc eu Nu mă încred în oameni, dar

Refugiat în infinit, refugiat de ce-am iubit Îmi curm zilele ferice, căci totu-i azi doar pus pe cruce. Tristețea e macrostelară, tot ce-am iubit stă acum să moară Nimic nu poate a mai reînvia, ce

Raze de lumină nouă Flori de soare lucitoare Crez în unicul din “două” Și-n speranța arzătoare. Noul an străluce-n zare Cresc dorințele în visuri Nu mai e o întrebare Tu și eu, aceleași

Obişnuinţa, e un dat Al meu, al tău, al celuilalt Care se-nvaţă să citească O poezie zilnic, haiducească Despre ea viaţa bună, rea Despre fiinţa din cel ce o da Pe ea, povestea de din

Hai vino toamnă lângă mine Pătrunde-adânc sub piele Că te-oi trata chiar cel mai bine Hai fii doar printre stele. Hai vino iarnă-ncetișor Căci frigul mă cuprinde Nu mai trișa cu ger și nor Tot

Mi-e dor de fiecare primăvară Cu a ei mireasmă de neuitat Fie ce-a fost sau o să vină iară Pentru greșeli vei fi mereu iertat. Tu trebuie doar să crezi în Domnul Cu inima și sufletul deodată Și

Pitește-te dar noi doi știm Ceea ce tu îți dorești Ai vrea măcar o noapte să îți fiu Don Juan cel din povești. Nu poți a spune ce tot simți Dar va veni ea clipa Când vei tot zice, să nu

Clipele au valoarea lor, doar până atunci când ele mor De n-ai știut să le hrănești, cu dragoste ca în povești. Clipele au trăirea lor, când sunt departe de un dor Dar ce folos de ele-și pierd,

Nu mai există nicio scăpare Sunt optimist convins Mă încadrez la grupa mare Atunci când am de învins. Indefinită este clipa Ce-alene duce fad Starea de deziluzie, când frica Te regăsește

Ești iubirea vieții mele, ce-am primit-o dintre stele O iubire adevărată, știu că este a mea soartă Soarta pe care-am dorit-o, acum știu că am primit-o. Am primit-o în dar deodată, după o

Am câștigat ultima redută a sufletului tău încântător Dar cu o floare, o vorbă bună și nu cu bocancul plin de noroi Am pătruns în mintea-ți incandescentă a inconștientului cunoscut de amândoi Dar

Fantasme ard în creuzet Din depărtări răsare luna De drag las tot la amanet Chiar de va fi să ard întruna. Nisipurile mișcătoare Călăuzesc pașii nesiguri De vei privi în depărtare Mai poți

Þi-am spus când nu era doar ger Că primăvara-i simfonie Þi-am agățat de suflet un mister Pe ea iubirea ce-i melancolie. Vremea a tot înaintat Au înflorit cireșii E mult de când am tot

Când crezi că viața te-a uitat La urma ei cea mai de pe urmă Când el norocul aruncat E doar trecut și doar cutumă Când deznădejdea te adună La sânul ei amețitor Tu trebuie să-ți ei cunună Din

Ai fost a mea, am fost al tău, până în clipa cea Tu ai gândit de capul tău, tristă a fost calea Pe care am pornit de-atunci, cu bune mai puțin Era marasm de nostalgie, dar și mai mult

Firave se ademenesc iluzii Crescând la umbra nedreptății Privesc spre raza plină de confuzii Ce erodează mintea minții. Nimicul e umbrit de vise Nici gândul nu mai eclozează Ea mintea e pe căi

Cutreierări de gânduri Prin univers pustiu Noianele de nimburi Pândesc în purpuriu. Răscolitoare visuri Prin armonii de lut Te duc înspre abisuri De neputinţe-n rug. Numerice cadavre Se

Pe alocuri gândul meu debusolat Caută a te înțelege neîncetat Cu tine zâmbetul e tot mai amar De când lumina-i stinsă în sufletul hoinar. De vei vrea iubire, întoarce fața către mine Ca să îți

M-am aplecat pe creuzetul conștiinței, în căutarea dalbelor șiraguri de adevăr, din cât a mai putut să fie, după un vis deslânat, dar cu vii conotații morbide. Pe pereții laterali se întrevedeau

Plouă, din cerul fără stele Cu nori negri și plini Cu stropi de gânduri grele Cu lacrimi și suspin. Plouă, e ploaia cea de toamnă Pierdută printre aripi Când sufletul îndeamnă La zbor purtat

Sunt stropi de soare lucitori Pe cerul de smarald Mă văd uitat de multe ori Pe câmpul cei tot cald. Am amorțit de incantare Cu gura-nchisă cel mai des Și mă trezesc în căutare De un miracol