Stelian STANCU

Visele coboară-n noapte, din starea de confort ce ne desparte De el al minții ritm accelerat de viață, când totul defilează prin propria față Când starea e de relaxare, e partea când din

Din pătrate mate Puse cap la cap Și cam deformate Câte mai încap, În cel stâng torace Comunist, de fel Unde râd și plâng Gânduri tot cu zel, A ieșit iar la atac Să coboare mintea Inima

Dorințe sunt universale De la banal la mediocru Și chiar în sferele astrale Ale ei minții cu al ei binoclu. Ea departarea se revarsă Peste o amforă de stele Nu mai am tihnă nici la masă Și am

Simbol de vară alintată Strigând după o nouă viață Tu ești ca marea-nvolburată După nori negrii-n dimineață. Tresar corăbii căutând caverne Doar pescărușii se ivesc Ia marea ne încântă cu

Nimic nu e mai prematur Când ard suspinele în gheață Decât aroma gândului matur Spus la fior de dimineață. Nimic nu se aruncă-n gol Când stau de vorbă sentimente Decât amurgul cel domol Ce se

Rămas-au zilele-n pridvor Rămas-a dar și soarta lor Pierdute nu-s nopțile mele Când stau cu tine, sub cer de stele. Pasul e unul de prisos? Sau este cel ce duce-n jos? Frumos a fost în prima

Ai coborât privirea în pământ Pământul a ridicat a sa sprânceană I-ai cuprins privirea cu al tău gând Iar el timid a coborât o geană. Ai aprins speranța pământului în tine Iar el ca mulțumire,

Ai scris prea mult și chiar prea bine Te-ai depășit chiar și pe tine Ai scris cea mai întinsă epopee a lumii Mahabharata, stând la urma urmii Ai fost o impresionantă uzină de poezie Tot plină de

Am renăscut din pită Când soarele apune Am presărat ispită Pe suflet și pe nume. M-am ridicat din abis Când nu era speranță Am retrăit ca avis Cea pasăre măreață. Am adormit sub stele Când

Îmi iubesc nemărginit propriile-mi vlăstare Doar Dumnezeul meu o știe Aș vrea o clipă de magie pentru o stare În care să fiu tată și mamă ție, ție și ție. Nu am cuvinte a mă exprima Iubirea e în

Fii în credință și lumină Botezul e o pocăință Ne naștem parcă în surdină Și căutăm îngăduință. Pământul pare să ne ție Cât timpul e parcurs cu har Trăim în dreaptă semeție Și mulțumim pentru

Visez privind natura Trupul își caută contur Imaginația începe a tura Dorința de a fi matur. Nu te uita-n oglindă Ea te va dojeni Îți va trimite-o pildă Renunță la a conteni Să tot creezi

Alei de gânduri stau în casă În așteptări nemăsurate Afară-i trist și nu mă lasă Gândul să plec, să plec departe. Fereastra-i absorbită de iluzii Doar arșița din sobă râde Iar ploaia mă îmbată

Plâng vânturile peste ape În mersul fără de vorbire Nu mai e chip să se adape El gândul dintr-o amintire. Trezirea sorţii ne tot cheamă Să îi cedăm prinosul bun E mult ce e de luat în seamă E

Granițele sunt discrete Starea de emoții apare Iubirile sunt cochete Ne agățăm de fiecare floare. Avem senzația de închistare Zăvoarele sunt lacăte uriașe Ne întrebăm în care închisoare Stau

- proză scurtă - Ne naștem cu o multitudine de dorințe. Inițial sunt elementare, primare chiar. Dar timpul le rafinează, ca o sită ce separă binele de rău. Și dacă efortul a fost

Fie vremea fără soare Fie gândul fără somn E mai bine a fi cale Decât lipsa de-a fi domn. Fie timpul la răscruce Fie dorul fără rug E mai bine a fi duce Decât oişte de plug. Fie anotimp de

Rapsozi de seamă au cântat O muzică de caldă primăvară De-a lungul timpului neîncetat E armonia ce stă să răsară. E primăvară-n suflet și în gând E dulcea primăvară E rapsodie și e cânt E o

Priviri alunecă din paradis E ultima zvâcnire către tine Mort el a fost, ca simplu vis Dar chiar și moartea e de bine. Copacii plâng de dor și jale Doar oamenii reînmuguresc Iubirile se duc la

Culori aprinse sau mai pale Culori ce retrăiesc sub soare Delirul libertății epocale Și armonia unei unice fanfare. Să ne iubim intens și dens Să ne iubim în ton culorile Să fim mai buni

Am presărat un curcubeu În calea glasului tău lin Ca semn că tu vei fi al meu Gând de noblețe și preaplin. Îmi regăsesc starea de bine Alerg cu nostalgie-n suflet Dar când privesc din nou spre

Când lumea se deschide pentru noi Nu știm, dar avem lanțul biologic viu Ne sunt părinții pavăză în doi Dar chiar și ei bunici, ca un purpuriu. Cu timpul, mintea ne devine conștiință Dar ce

Lumini și umbre se destramă În razele de răsărit Apare-n față încă-o dramă De care nu s-a mai vorbit. Dorințe, aspirații, gânduri Noian de vise se ademenesc Azi scriu alene printre