Stelian STANCU

Chiar dacă uneori greșesc Chiar dacă ziua e prea scurtă Chiar dacă te mai cicălesc Chiar dacă noaptea se scufundă Gândurile răvășite-n zi Stările de întrebări când nu mai vii Vorbele uitate-n

Tresar păienjeni-n hamac Când greierii încep concertul Stau gânduri adunate într-un sac Iar mintea-i tot deșertul. Adulmecă o buburuză-n van Pe-o ramură de el măslin Nu mai e timp decât un

M-aplec spre tot ce este drept Ea dreapta cale este panaceu Căci gândul vieții este înțelept Când dai deoparte tot ce ai urât mereu. Am tot sperat în ce-i mai bine El răul să fie departe Dar am

Când ni se deschid zările vieții pământene pentru prima dată Viața are alt sens decât în primele nouă luni ale existenței Când facem primii pași în neantul sălbatic Venim după un antrenament de-a

Trec clipele amăgitor Sclipind în amintire Adorm și gânduri ce nu mor Și retrăiesc iubire. Privirile ne sunt țintite Spre el trecutul care Ne-a amintit că sunt iubite Doar amintiri

Când nu ai nimic a spune Dar vrei să te bagi în seamă Când ai și un bun renume E mai bine să n-ai grabă. Căci ea vorba zisă-n vânt, fără pic de legământ Poate arde și ucide, dar poate și cândva

Din desișul trist al nopții, peste deal de promoroacă Au venit ca să se-adape, gânduri ce au fost odată Spuse aici la gura sobii, cum era mai altădată Când feeria era simplu, trasă doar cu-n car

Azi ai rupt o nouă filă din calendar Viața ta s-a scurs în același stil banal Om social, muncind și pentru bani, în zadar Dar ai uitat să fii și mulțumit cu eul tău la final. Mâine vei porni cu

La vârsta la care unii copii încep a afla, doar ce primesc informațional și emoțional, în mod calculat la rețeta civilizației zică-se moderne, eu unul îmi amintesc cum prindeam fluturi pe pajiște și

Amurg de timp pierdut în astre Străbate veșnic prin nămeți Aștept acele zile pur albastre Când amândoi vom fi poeți. Cântând a noastră bucurie El zâmbetul să fie-n casă Mai mult, mai bine să ne

E ziua unirii. A cui?....a unora cu alții....Pentru ce?....întrebați-i pe ei...s-ar putea să știe...dar nu fi foarte sigur.... Tot așa se întâmplă și în viața cotidiană: dorim să ne „unim” unii cu

Orice interpretare are Cu ajutor divin bag seamă Dorința de a fi cuprinzătoare Și de a trece peste teamă. Nimic nu vreau a mai surprinde Azi a rămas un iatagan Ceea ce am în trup și minte E

Sentimente adunate, pe aripi de gând și poate De vei vrea chiar ai putea, mai aici și mai colea Să-mi aduci un lan de spice, de iubire ce își strânge Stropii cei de decuseară, când ea roua se

Speranțe, gânduri înnodate Catapetesme fără de cusur Mă rog la Tine pentru toate Chiar de va fi să mai îndur. Privesc trecutul în abis Prezentul stă timid să treacă Și caut ce-i de

Amânări fără chemare Stau la buza vorbelor Ne-ntrebăm de ce e oare Lipsa, doar în calea lor, Celor ce aduc în doară Un crâmpei de rezonanţă Celor ce până în seară Uită tot cu

Tresar ei pomii de pe deal În vale-i bucurie Adorm treziți și stropii de pe ram Și-n suflet este veselie. De pe catarge de speranță În negura cea din amurg Tot ce e viu e plin de viață Iar ce

Nimic nu e prescris, din cer, nimic nu e un pur mister Nimic nu e de acceptat, atunci când n-ai ghes la iertat Nimic nu poate fi avut, dacă te pierzi de la-nceput În zborul fals al unui vis, când

Ești un nimb rătăcitor La margine de infinit Ai și minte, ai și dor Dar asculți un glas nedefinit. E intrusul ce ai vrut Când te-ai înțeles cu el Să te cunoască mai mult Acum ți-a oferit

A mai trecut un dor Prin mintea-mi efemeră E cel lăsat de-un cor În clipa austeră. Floarea de colț e răsărită Pe câmpul ce-l pustiu E timpul să fie zărită De cei ce nu o știu. Mi-e dor de

Mi-e dor de floarea de cireș Ce va fi să apară Mi-e dor de floarea de salcâm Cu zumzet de albină iară. Din al răstimpului trecut Ea blânda primăvară A început cu un tumult Forfota pe

Amânări, speranțe deșarte Cu visări, cu lacrimi grele Le-am parcurs deja pe toate Cine, ce, cum să le spele. Gânduri puse deoparte Stropi de ploaie bat în geam Calea dragostei desparte Crengi

Nopți albe se arată-n gând Din depărtări străbate râsul N-a mai rămas nimic de când Mi-a înghețat pe față plânsul. Aidoma celestei voci Ce zilnic mă alintă-n suflet Stăm tari ca încă două

E neagră starea de păcat Albul a dispărut din cale N-a mai rămas decât un dat Din amintirea vieții tale. Ochii stingheri adesea apar În față, la-nchinare Nu mai e timp pentru un dar Ea ruga e

Nașterea morții ne-mpresoară, tăcut vorbind până când doară Șuieră lin vântul prin vale, aleargă agale visul cel mare. Cutreieră stând cu gând diafan, cel ce privește cu ochiul închis prin minte în