Poezie

Culoarea dragostei umane

1 min lectură·23 mai 2014

Mediu

Orice interpretare are

Cu ajutor divin bag seamă

Dorința de a fi cuprinzătoare

Și de a trece peste teamă.

Nimic nu vreau a mai surprinde

Azi a rămas un iatagan

Ceea ce am în trup și minte

E început de un nou an.

E zeroul cel chiar banal

Nou început de vreme

Și va mai trece triumfal

Gândul cel bun culcat pe perne.

Culoarea dragostei umane

E albă, pal, nedefinit

E austerul vieții inumane

Când stăm de vorbă pân-la infinit.

Nu mai am glas pentru o șoaptă

Þipătul e încă gutural

Mă regăsesc cu sufletul pe-o treaptă

Pe care l-am lăsat uitând autumnal

Că nemurirea este pentru zei

Omul e pus să moară în păcat

Te scurgi pe bulevardul dragostei

Uitând culoarea ce s-a tot uscat.

Azi nu mai vreau nicio mimoză

Să mă-mpresoare obsedant

Am sufletul plin de scleroză

Și mă dedic chiar agasant

Timpului cel ce-i viitor

Trecutul e doar pentru suflet

Am mai pornit înc-un motor

Să mă aducă înapoi în pântec.

001.217

Stelian STANCU. “Culoarea dragostei umane.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/stelian-stancu/poezie/14050149/culoarea-dragostei-umane

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.