O lume uitată (15)

Acum nu se mai crede că bătaia este ruptă din rai, dimpotrivă, este privită ca un mod barbar și primitiv de educare, dar pe vremea când bunica și-a crescut feciorii, regula de aur era: unde dă mama, crește! Încasau copiii câte o sfântă de bătaie, chiar dacă uneori nu erau vinovați, pe principiul :,,Las’ că a fost rău altădată.” Funcționa în cele mai multe cazuri. Dar câte o scatoalcă puteai primi și mult mai târziu, când de mult depășiseși vârsta copilăriei. ,, Am avut trei băieți, cam de aceeași vârstă, povestea bunica, dar cu toate că la fel i-am crescut și iubit, unul nu semăna cu celălalt. Feri era cel mai bătăuș între ei, țâfnos și mereu pus pe sfadă. Sigur, avea și calitățile lui, era cel mai curățel dintre ei. Avea însă un nărav. După ce a mai crescut, oricât m-am străduit, n-am reușit să-l dezvăț de obiceiul de a-și ține mâinile în buzunare. Chiar și atunci când saluta sau vorbea cu cineva, mâinile nu și le scotea din buzunare. Of!… Oare când să fi fost ultima palmă dată lui?! Îmi aduc aminte că urma să se căsătorească la sfârșitul săptămânii și noi, femeile ne pregăteam de nuntă. Făceam tăieței și numai ce vine fuga una dintre fete și-mi spune că Feri se bate la Criș cu un alt băiat din sat. Am luat-o la fugă pe urmele fetei, cu inima cât un purice, gândindu-mă cum să-l ocărăsc mai tare. Deja la locul cu pricina se adunaseră mai mulți gură-cască să privească bătaia. Băiatul cel mare ajunsese înaintea mea și se pusese în fața fratelui furios, pentru a-l opri să nu se bată. Îi prinsese brațele și auzeam cum îi spune ceva cu glas scăzut. Din mers mi-am luat papucul din picior și l-am pocnit pe Feri, apoi, cu glas tăios, i-am spus: - Marș acasă! - Dar, mamă… - Nici un dar!, i-am spus. A venit spășit în urma mea. Noroc c-am aflat de bătaie, altfel cine știe cum ar fi arătat la nunta lui, încheie bunica.” Unchiul cel nărăvaș se odihnește acum lângă bunica mea. Cred că și acolo sus tot ea face ordine.