Ștefan Petrea

eternitatea-n ochii tăi e multă, pășesc lăuntru-i ale mele ghete și nu mă pasc vifornițe-n regrete de umblu încălțat în stea ocultă. spre soare-a se ivi, pe-acel perete e Dumnezeu pictat, în

din Ou n-a mai rămas decât o coajă că miezul a zburat la nalt de vise acolo,-n perna ta, în zări nescrise dar înviind penița de sub vrajă. cuvântul din cenușă-n foi sporise, a veșniciei de

pe gură ai doar straturi de dulceață, noi doi și pasărea, în grea treime tăcuți de nălucesc a morții rime, în rest înșiri a tale vorbe-n Ață. iar clipa are-a veacului mărime când lebăda din

eram pe marginea prăpastiei și am zărit o floare de am uitat de toată căderea în gol era, floarea, ca ruptă din Rai buza prăpastiei fugise cu ea în gură până la locul acela de moarte și

vărsând dulceți îs ochii tăi himerici duminică a celor de-odihnire tu ești mireasă cu nimicul mire e nuntă-n a zadarului biserici. îți duci auzul păsări să admire din agonia lor să bei

în pielea ta încap toate organele genitale ale eternității, pielea ta s-a lățit și ai devenit obeză te-a cuprins sedentarismul veșniciei nu mai pășești asurzitor în zare ți-ai făcut cuib în

ce spirit de-ntuneric te adoră, ce nelumină-n trai te priveghează n-ai strâns, să ai, în setea ta o rază da-n foamea de eres ai frate, soră... în strai lumesc eternitatea-i stază precum îi e

secunda ține-o până haos pleacă de viața ta-i bijuteria morții în sabia definitivă-a sorții scoțând-o zaruri de a fi din teacă. din clipa nevăzută taie porții când dorul tău de lume te

tu-mi ești la geam hipnotică o floare neîndrăznind în perne a purcede te vei topi și zarea te precede eterică femeie, unde oare... și când, pe-atât, un ochi uman te vede... petreci

iar Vorba, al plictisului narcotic, să nu o iei cu tine-n celuloză când ai simptom de literă-n viroză și te seduc iar slovele, erotic. în drogul vremii clipa-i supradoză de o trăiești

zbura prin aer de slovă, el era cea mai mică particulă dintr-un cuvânt năpârlea poeme în pasul lui adus de spate nările îi erau sparte fiind de sticlă, mucelagii iradiau, a stat de

în lebăda murindă jar e-n cântu-i strivind tăceri de îngerimi murdare la Domnul de-i duc graiul, în trădare, pe mine nelăsându-mă s-o mântui. și-mi simt lăuntrul pașnic în ardoare, acolo

să taci din dragoste, îndrăgostito e preț de a renaște în iubire, să-i dai sărut și să îneci vorbire o poezie-n ochi de i-ai citit-o. îl vei aduce-o clipă la orbire când gura lui cu-a ta ai

mă adânceam în mine-n multul haos pe sub tăceri în Om pietrificânde de nu mai știi grumaz divin pe când e să țină al luminilor adaos. tu denumești în lumânări osânde în templul tău

iar în adânc de gând erau urcușuri spre ale nelumirii crezăminte turnate mândru-n celuloze sfinte și atârnate-n purele arcușuri. îmi strigi poeme fără de cuvinte cu palma ta în pielea-mi

îl locuia de-o vreme vremea turnându-i plumb peste singurătate în veștejirea petalelor de timp lângă el femeia albastră avea orgasm poetic hormonii umblau în libertate prin urbea trupului

cu ochii beau luminii tale mustul cum dormi, în frumusețe îmbrăcată, în pielea ta, o haină delicată și tresărind de șoaptă în tot bustul. iar noaptea-n taine e ramificată și crește-n

apoi se îmbrăcă în metaforă ca într-un giulgiu al tăcerii stiloul alerga mut în foaia unor zăpezi nici calde nici reci hârtia avea o temperatură constantă, cerneala turna foc acolo el își aduna

geros, un rictus de zăpadă-i iernii, din cearta soarelui cu nori e umbră și nopțile în muze se preumblă pe unde ne or zăcui eternii. în simplă viziune, soarta-i sumbră că-i dusă spre a

în fală, sub a poeziei astre în duhul tău e calda înzeire; departe de minciună și pieire e visul omului din răni albastre. așezi în foaie pe curând venire să țin curat în viciile

demult aflând cunoașterea ta blândă te-ntreb, zeirea, de o fi, pe unde-i e poate-n a ta lacrimă, secundei în care te înveșnicești plângândă...?! lui Dumnezeu, de-o fi, tăceri ascunde-i,

de o să-ți cânte lebăda din tine atunci te va îndolia sfârșitul în văzul duhului ți-e infinitul, pe Dumnezeu îl vei purta-n retine. nadir de-i fi, tu nu uita zenitul în toată noaptea

era acolo morb de plinătate pe sub un grai repus în grea montură; sărutul îți creștea suav pe gură fiind iubirii caldă entitate. adus la pasăre în anvergură pierdut-am rosturi de

paiangul cel de smoală se lățise și noaptea cuprinsese toată glia din pâini de stele ne tăiam felia, cu ochi deschiși o înmuaiam în vise. se zguduia de râset temelia pe unde Ra în zi