Ștefan Petrea

dacă vei deschide tăcerea vei găsi acolo zgomotele pietrelor ce coboară de pe munte o lume ce se aseamănă cu a noastră cînd coboară tăcerea în mine nu o deschid știu că voi găsi o lume ce se

de nemurirea-ți dă papucii nu târgui cu muierea lăsarea la vatră, te va umple de unele entități neprielnice nervilor, și-așa-i ții în lada cu excremente ale veșniciei * din norul ochilor

ziduri strânse cu ușa între cele patru ziduri e-o ușă pe care intră uneori Dumnezeu seara ceara se topește în fugă într-o rugă

maculatura strângerii în brațe pe hârtie hrănește caninii sălbăticiți de cerșetorie afectați psihic de hingheri în aducerea aminte a pădurilor mâncau fragi delicați astăzi pe masă li se pun

Era precum n-ar fi O umbră-ndoliată Şi eu ceream să fii Pe Luntrea mea, Tu, Tată... Că sunt vlăstar de fiu Şi pururi niciodată Ceream să nu mai fiu Pe Luntrea Ta, Tu, Tată! O viaţă fără

fugit-a timpul din a buzei cale dumnezeiesc să-ți dau sărut, divino în zodia nefastă stea devino să-mi fie rosturile verticale. pe fulg de nea din cerul jos tu vino să întărești

Îmbătător parfum străbate-n aer Frângând al primăverii - stând să vină - Debut. O domnișoară e de vină, Cochetă, știu, că nasul meu de fraier Adulmecă văzduhul. Casa-i plină De dulce, palid,

Femeie, te iubesc! Nu-mi spui nimica. Ador pământul de sub pasu-ți. Vamă Îmi ceri? Tu taci ca-n nebunească dramă. De gheață-n foști nămeți îmi e amica. Cobor de-atât năduf ce-am strâns în

sub tril de mâine astăzi mă-nconjoară, ajun plăpând al clipei ce urmează din chip de aștri coborând cu rază slăvind icoana ta interioară. ruine-n rece licăr ne veghează secunda-i diamant

de alb sub stih ca-n morb hârtia zace penița ta cu veșnicii de-alină și fără-a fi-n fântâna cu ruină cioplitul chip e-n vorbă care tace. ești vinovată-acolo de lumină, de plânsetul

e vară, soarele ne strivește pielea ca un demon binele, ca o prăjitură albă ce se-negrește-n cuptor ne e pielea, ca o hârtie pătată de stihul cu nimicuri fierbinți ale apogeului unui poet

lumind lumina-n danț de se strecoară beau umbra ta în apriga mea sete tu mai transpiri puroaie din versete dar timpul tău pe unde-i, bunăoară... ții tot trecutul tău în reci casete de-n ele

în totul există o enigmă urcușul spre niciodată se hălcuiește cu timpul în vreme ce ne mor rapsozii, unii chiar din inaniție de metaforă rămânând atârnați cu gâtlejul de gură de amforă, acolo

a curs și roua-n dimineții vene, deschisă-i floarea-n raza ce o spală, din ea parfumul se înalță-n fală iar tu șoptești, frumoasă-n dulce lene. mă-ntreb, ești vis, aievea ești, reală... când

curg flori pe ochi și învierea-i gata; din perne vii, din lumea ta de vise femeie cu tăcerile promise să fie-n ale tale liniști plata. lumina când iertarea ei îți zise și dumnezeu în

îți dormeai frica în ghilotina pleoapei, a muri mai multe morți deodată, trăind te coci până la a te evapora nu zbori, doar trăiești în imaginea de a zbura în pietre de cuvânt crucea ta e o

Iar în moneda unui duh sihastru Negociez tristețe-n piața vieții Furtuni se iscă-n flăcări tinereții Căci cerul traiului îmi este-albastru. Se zguduie de literă pereții Precum se-nfige

Eu nu spun că dacă ai pleca nu mi-ar muri toate hematiile, ducând o viață anaerobă de om pe pat de sicriu, că, fără fițe, tu ești aerul meu, pasărea ce-mi poartă în pântece văzduhul clocind

pictez în ceas cuvintele, nevolnic și-mi pari venind în șa de umbre fierte de nelumină rece să te ierte când Adevăr la masa ta e stolnic. în ale rugăciunilor concerte creșteau mirări iubite-n

pătura de stele ne învelește de frig, ger de întuneric, ne încălzim în latura amorului, strigăt de orgasm într-o dimensiune necunoscută apoi redevenim noi, oameni din tine cade frunză de

canicular și-aține vremea frâul în răcnet de căldură dormi în piele pe când mă joc în părul tău de iele și vesel îți pețesc în noapte brâul. pățesc un drum amorezat de stele mai galben de-i în

în lan de sus de nor nu-i buruiană şi spic de stea cu ochii îl culegi chiar dacă-n rădăcină-i morţii hrană pe-acolo unde-s haosului legi. fiinţă-n cerul noastru stea emană deasupra celor ce-s

Eu am plecat în exil, la malul mării somnului un păianjen inert visând la după-rouă strigătele nu mai formau imagini pe retină degetele se retrăseseră în unghii, lipsite de simț cultura aproape