Ștefan Petrea

la ceasu-ncetinirii de vreme-n noapte pură se tot rostesc nimicuri, iubiților șoptire dau popi în grai pe nasuri a timpului rotire și câte nerostite ne zac uitate-n gură... ți-e laptele, femeie,

mă rostogolesc spre Nimic ca spre o femeie gravidă, în pântecele ei sunt Eu cel neauzit de Dumnezeu că multe strigăte mi-au urlat spre El genunchii și multe palme împreunate a rugă m-au pălmuit

te vomam din o coastă lutindu-te femeie, apoi dimineți cu șoapte și cafea sub zodia misterului eram în surghiun la apa moartă, vizitam muzee de infinitate jumătate eram om, jumătate eram

trebuințele întunericului se fac sub zodia tainei misterul stinge vechile truisme lingura de cafea o mănânci în unul doi e prea demult, pe când vă mâncați șoaptele în dimineață să nu rămână

ni-i întuneric parc-a minți pierdute sorbind a trupurilor des nectarul de ne pândește-n iesle avatarul și sinele ne e ca în redute. mai vine-o șoaptă-ngreunând cântarul că multe-au fost în

ci dănțuiam sub stelele în cântec și sub lumină rară pe sub lună la robinet ne curge Duh, să spună cu buze carnea ta de o mai sfârtec stătea o dimineață să apună și de amiază grea era în

în liniștea din interiorul luminii valsam un danț uitat pe albul hârtiei tălpile ne erau sănii alunecând spre sărutul lui nichita să șchiopătăm puțin cât o veșnicie incendiind pășirea

în tăcerile noastre strânse laolaltă era un miez de Ou îngeresc puiul zbura în interiorul găoacei îi era caniculă sub Pasăre dinții vremii fierăstruiau coaja în limitele unei nașteri

pe soclu era doar un bust de Dumnezeu dezbrăcat, mai laoparte, să nu ia din infecția gurilor omenești păcatul, relele atârnă mai lesne de om, îmi ziceai aproape terifiant, pe covor de corole

izvorul gurii tale șoptea nimicuri sub liniștea noastră curgeau pe stradă manele locuiam la șase, evident liftul avea o cădere și căram scările în tălpi la ora exactă a suirii în cramă

dragă Nihil, șed în miezul speranței ca un miez de ou în coajă pricini de cunoaștere îmi lovesc eul între naștere și moarte locuiesc și nimic nu e-n voia lui dragă Nihil, multe ploi de

în adormirea rațiunii stăteam cu organele genitale spânzurate de virginitatea ta nimic nu era împotrivă ci doar babele își făceau cruci pe la colțuri să deie Domnul de ploaie că prea e nins

în viermuirea umană rastelul cu cărți n-are câmp de bătaie flintele literei au ruginit rămășag cu timpul, în tranșeea cuvântului au crescut buruieni și Doamne, ce dor mi-e de silabă soarele

de fără zei e soare, se-apleacă ramu-n tină pârjol e în cetate, adoarme trandafirul zăpezile de gânduri zadarnic își cer birul de un senin aparte și zarea e deplină. motivul zarvei toate e c-a

în prag de noapte lupi imateriali desfac de pe stârvul luminii carnea în tranșeea realului vin vise pruncii somnului adorm încet în ființă peste meleag bezna își deschide corola fug în

când veneau furtuni în suflete ne adăposteam unul în celălalt glăsuiam un grai ritos la umbra arborelui din dimineață acela ce își scotea crengile din noapte să respire un soare defect din

realul s-a tuns de pletele adevărului în tranșeea luminii crescuseră buruieni nimeni nu-și mai (în)frângea genunchii în rugă în noaptea deplină îngerii țipau cu aripi ambidextre tina era-n rouă

am rămas în extremități de cuvinte în fața unuia, abia apoi am aflat că era suferind cu polul nord și prea des se trata cu țuicomicină aproximativ acolo sta un bătrân care i-a zis de la

se va muri de Dincolo încoace, spre Viața ce-i surghiun al nemuririi și mii de ani ni se vor da fiirii ca unui prunc de înger în găoace. nedezlegata taină-a înrobirii în tina cărnii noastre

las cu limbă de plumb vorbe ce nu sunt sub medicație amfora liniștii rămăsese grea cu tine îmi umpleai toate găurile de la pervaz cu un soi de tăcere eliptică măsurând treceri tărâmice spre

Rostesc! Hârtia-i ca de plumb, de moarte, dar duc veciei pâine și cu sare. E limpede în noapte înspre zare, acolo cer de tină se desparte. La piață adevăru-i de vânzare iar Dumnezeu de-amurg

corola florii de amurg, deschisă ne adâncește vremea-n neîntoarceri mai piere Omul când e altu-n faceri și veșnicia-i faptă, nu-i doar zisă. căci viața-i doar un cuib tiran de zaceri, iubirea

Curând va veni sfârșitul lumilor noastre, fiecare dintre noi trăim (și) o lume paralelă în capătul din amurg converge finalul în descriere de șoaptă de sicrie aveam pe limbă plumb Curând

luăm foc din tezaurul cu vorbe ale străbunilor clipa de apă curge înspre amurgul timpurilor bag repede inima în buzunar să am cu ce plăti veșniciei pe pământ pentru încă o zi luăm foc dacă