29... 40 de ani un an şi-un anotimp

azi e iar ziua aceea din lună când îmi amintesc că voi muri din pricină de naştere, azi moare ultimul anotimp din anotimpurile cele cinci de după patruzeci de doişpe luni de când am strigat prima dată cu buzele-n drum către perna sânului mamei azi mama are sânul lăsat către apele ce curg către ieşire din matcă creangă de salcie ce nu mai poate plânge încă pernă pe care-mi culc visul înainte de culcare mai dă-i, Doamne, măcar până îmi primesc jumătatea de veac şi poate până şi mai încolo, în jumătate din jumătatea mea de inimă cealaltă e dată de-un anotimp unei alte femei ce a venit de ziua mea în lumea care-mi aparţine cu un cadou de linişte, să am unde sta de pleacă mama de obicei despre lucrurile acestea ori nu se vorbeşte ori se urlă eu urlu cât mă ţin tăcerile şi strig pe Dumnezeu pe numele de botez