Unica Voce

Fiinţa, pe urme de clipă o clipă morminte, tăcerea secundei în ornic... Fiind astea spuse, pe gură mânjită de fructe de plumb spre-a sfârşi-i ce începe, ce începe îşi naşte sfârşitul, ştiu, alte guri acest au născut dar pe hârtia aceasta n-au stat niciodată... Cu ciudă scriu alte pagini ce poartă postind de la raze din noaptea-nţeleaptă, de la unica Voce, care zori îmi aşteaptă... Pe hârtia aceasta, din femeie fecioară pe Eminescu-l întristează Bacovia, încercând cu peniţa să aflu misterul lui Blaga alerg în calea enigmei unicei Voci, copil ce joacă ascunselea... Petrecută între Cer şi Pământ îmi amintesc copilăria lui Dumnezeu în mine, apoi m-am unit de bărbat cu ziua de azi dar tot nu mi s-a îngroşat Vocea ba parcă mi s-a subţiat, aţă legând cuvintele... În apărarea Vocii mele sar doar pruncii ce îmbătrânesc de pomană, neprinzând la minte, visând să se facă cerşetori când vor fi mari, mâncând din gunoaie cojile fructelor fericirii Poeţilor Minge cu o pietricică-n lăuntru deasupra micuţului miez Vocea mi se îngraşă cu aer se dezumflă-nţepându-se-n spinii Poeziei, roza aceea eternă la culoare, mirosind a piele de Dumnezeu Vocea mea, şi închei, e-ncuiată în lada de zestre a unei unice fecioare