Oare de ce?

Stefane, parca amicul Borges spunea sa nu crezi in metafore. Indiferent daca a spus-o el sau altul completez: metaforele si intrebarile-l traiesc pe poet si pot eu sa-ti spun cat ti-oi spune ca \"de ce\"? te conduce ori intr-un desert ori te abandoneaza intr-un naufragiu, tu tot vei crede ca-i vorba doar de-o metafora. iti zic: de cand am scos \"de ce?\" din vocabular, scarile si alergarile-s precum garile (pline cu lume straina si cu destinatie)

Ia Dorule metafora asta si rostogoleste-o poezia ta precum Sisif (la deal), ori precum Dedal (spre soare) si uita de semnul de intrebare:

oare de ce îmi sunt atât de departe păsările de la geam
și tu iubito și Tu Doamne de ce nu puteți face
o altă carte sfântă în care păgânul să fiu eu
abandonatul să fiu eu ologul orbul șchiopul să fiu eu?
ori poate că sunt dracul și mi-am pierdut identitatea
prin grădinile parfumate ale acestei primăveri
ce nu mai are mângâiere și patimă?
oare de ce?

intre Sisif si Dedal, rastignit cu privirea pe deal, ori inlantuit precum Prometeu, in crapaturi si-n scorburi ai uitat cate un zeu (vorba celui ce-a zis parca in getica...)

cam multa tristețe, deznădejde...
iau textul ca o însemnare și doare...
ezită, Ștefan!

o poezie-manifest, un strigat interior, cine va auzi?eu am receptionat cateva franturi.
mi-a placut f mult:
moartea vine prima oara cu picioarele reci,
anii plini de scrumiere,
oare de ce imi sunt atat de departe pasarile de geam,
paganul sa fu eu,
au prizat cateva grame de viata.
si eu am prizat cateva grame de poezie chiar acum.
mcm

ca o lentila maritoare intrebarea aceasta, careia nu-i raspunzi print-o fraza-sentinta, ci printr-o pendulare deasupra faliei intrevazute.
cand nici copiii nu mai au raspunsuri, ce ne mai ramane in afara ezitarii?

foarte \"al tau\" textul asta.

domnule, Dancuș? Moartea ne vine de la picioare pentru că le trage pământul din care-au ieșit. Nu numai copiii sunt prizați de viața asta, vedeți bine nici primăvara nu mai vrea să fie primăvară. Primăvara dumneavoastră este una castă doar prin poezie și eu aud \"Cântarea cântărilor\" în lumea versurilor pe care le îngrijiți cu multă migală mai tot timpul ca să nu uitați de primăvara tâmplelor dumneavoastră. Orb, olog, șchiop dacă ați fi ați încerca să desenați în aer cu degetul un nou cer numai pentru a vă demonstra pentru ce v-ați născut și pentru ce nu ne-ați lăsat cu ochii larg deschiși spre neputință.

SilVIA

Primăvara asta a lui Ștefan Doru Dăncuș, la fel ca orice alt anotimp în care ni l-am putea imagina, e o superbă catastrofă. Ruginește și se termină și cade și o vezi risipindu-se fără seva aceea de sentimente ori patimi pierdute, care te mai mințeau că trăiești. Primăvara lui moare înainte de naștere și de aceea nici nu se mai naște niciodată. Născut/condamnat e doar el și întrebările lui, întrebări care inventează realitatea. Demisia din funcția de a exista vine ca ultim paleativ: șansa de a descoperi, poate, o ușă magică spre ceea ce s-ar mai putea numi, din nou, viață. Ezităm întotdeauna să apăsăm clanța. Nu?

Multam de trecere, prieteni.
Scuze de voi lipsi o vreme, am mult de lucru. Dar nu voi disparea de tot, fara grija.
Numai bine,
Dancus