Stanica Ilie Viorel

au suivant agnieszka. au suivant.
ar trebui să știu ce înseamnă?

aș avea întregul dacă aș înțelege expresia respectivă (bănuiesc că e o expresie)

inițial am perceput ca și când personajul se află pe un peron unde se vorbește altfel, dar, într-un sens bine articulat ca temă, prinde alăturarea într-o singurătate aproape de sihăstrie, cu înțeleptciunea ascezilor
și forța acestei singurătăți, este prinsă în finalul poemului.
atât de singur, fără teamă, ca atunci când îngheață apa

un transfer pe o imagine de fior

frumos!

dar(!) că deh, e și un dar
toate acestea pe varianta “au suivant agnieszka. au suivant.” fără vreun sens propriu

câteva versuri care îmi plac, aproape că eram prins de poem când, brusc, am dat peste porci
se revine apoi, dar prea puțin

există un amestec de urât artistic combinat cu frumosul artistic care, în acest poem nu se asortează gustului meu
și nu critic urâtul artistic, nu
urâtul artistic are frumusețea sa

nu-mi place amestecul în acest caz

“dar am să te iubesc de-ai să uiți de părinți
și-ai să-i crezi niște inși oarecare”
nici nu știu, e ironie, e parte a poveștii? și dacă da, ce caută în povestea frumoasă de la început?

“ am văzut un om singur pe câmp
ridicase mâinile bucuros pentru soare
mi-am zis uite deșertăciunea din plânsul
acestui munte de apă și sare

mama tocmise o slugă
să am bani pentru tine îmi pitise în haină
și am râs cum se chinuie lumea
când eu știu să iubesc și în taină

mi-a plăcut să alerg de la o mare la alta
să nu apună soarele în aceeași clădire”

la acest început mă refer

povestea are un final al reproșului, al simplității umane?


“înainte ca patima în mine să crească
uitasem cât ești din femei omenească”

nici măcar nu mai e ironie,
e acel reproș simplist, al insului care, dezamăgit, uită frumosul și arată cu degetul. e altă poveste. sau nu este povestea care mi-a inspirat-o începutul.

zic că cel care poate crea sentimente este cel care poate trăi singurătatea absolută

și da, nu poate fi decât umăr la umăr

este un poem care invită la acea strângere de mână, la plimbarea delicată, braț la braț, cu tăcerea aceea care spune toate gândurile, cu privirea aruncată pe furiș, la părul ei, la umărul lui…

sugestii și pentru analiză

“amăgindu-se că va scăpa, drumului său, călăuza cuiva.“
va rămâne în această formă și exprimare. sensul, chiar dacă pare ambiguu, este unul cu sens. cel puțin în viziunea mea.

când ceva arde se transformă în cenușă. când arde repede, este un foc intens. să te transformi în cenușă, arzând repede, s-ar presupune că e ceva intens… nu e cazul personajului.

nu este poem.
este o proză scurtă, cu amprentă.

mă bucur să aflu ce place, ce nu place, ce trebuie corectat

cu respect

de origine siderurgică
a reușit să-mi ofere imaginea locurilor și trista resemnare, șarje de tristețe

vișinul este pom, nu copac
altfel, un poem-jurnal, al unei dimineți care să tot fie, că-i bine. bine-ar fi!

Astăzi, versiunea veche are probleme tehnice?

1. Zonă de interferență la marginea pădurii cu terenul neîmpădurit.

asta este definiția din dex

de fapt știam ce este, dar nu eram sigur dacă poate fi și una artificială, plantații de terasare, în acest caz ar fi putut fi și ordonată.

o lizieră naturală, numai ordonată nu este

superb duel!

“așa cum a crescut prețul morții, dar hai să nu fim triști
se fac peleți din diminețile noastre cu cafea
se fac peleți din amintirile noastre”

parcă ai vrut să strecori asta, să fie neobservată

să știi că m-am gândit și la lizieră, dar căutând pe google, am concluzionat că liziera nu e tocmai “ordonată”

urarea aceea se va împlini:)

sănătate!

e un număr,
e ceva!

pomi, copaci, pot fi plantați
pot să spun, să-ți placă ți(e)
că doar

plantați(e)

dar, de-i scoți din seră
toți devin

pepinieră

și de vrei lucru cu spor
mai departe de răzor
să te aperi, îți ordon
pui copacii în

cordon.

mere, pere, pot s-aducă
zmeură sau mure, rar să cadă
de prin pomii din

livadă

dar, pe lângă gard, se poate
să le-nrădăcinăm pe toate.

nu ai înțeles
mă refeream la scena în care se salvează din mlaștină cu tot cu cal, prinzându-se de guler.

la boala în care te afli,
nu-i altă cale de ieșire.

să mă ierți, dar simt și doare

la 50 aș zice “să-i asculți tânguirea” ca imbold. așa cum este, pare în antiteză cu ceea ce sugerează întrebarea, respectiv, nepăsarea.

asta îmi place cel mai mult:

“De-acuma știi: de glasuri de sirenă
nu ai să scapi, căci tuturor pe lume
chemarea vană le va fi stăpână.

Nici însoțirea, nici singurătatea
nu-nseamnă ferecarea libertății.

Cel ce iubește liber e ca visul.”

51 e bună, dar o trăiesc, n-am intrat într-u astfel de “vârtej”

la 53 mai am de lucru

m-ai făcut curios. o să caut să le citesc și pe celelalte (mai atent… probabil, unele le-am citit)

e un act de curaj, as spune. îmi plac, în general, oamenii curajoși.
pentru astfel de pilde, cei mai mulți ezită, întrebându-se “ce mă califică pe mine să…”
dar e nevoie de asumare, de inițiativă, de detașare

apreciez

fă ca Baronul de Münchhausen

sănătate!

acum am aflat că ne cânți de peste mări și țări

să pui bundița pe tine, să nu răcești.

tu zici că prind rădacini?:)

mulțumesc.

profundă interpretarea ta
iar cântecul, te prinde imediat. nici nu mă mir:)
(cântecul era o schiță, scris în urmă cu ceva timp, aștepta să fie cântat. azi i-a venit sorocul)

am ajuns când s-au golit sticlele