Stanica Ilie Viorel

“la fel cum nici iubirea
nu a fost inventată “

poate că acele versuri ar fi de modificat în felul propus mai sus

altfel, spor!

am eliminat, în propunere, rimele observate de Ionuț
nu cred că ar fi de pus în rimă,
are acest conținut specific discursului, pus în rimă, posibil să devină caraghios, ori banal, mesajul

= o poezie
Ottilia Ardeleanu
[25.Oct.13 13:41]
în sine partea aceasta:
"atât de multă întâmplare
până spre celulele ce ne agață viața
fără vorbe
fără destine întâmplătoare căutând
liniștele pierdute luminile uitate" (atenție la "liniștele"!).
și mi-a mai plăcut "avem carne pe noi întâmplător".

în rest, cred totuși că se repetă prea mult adverbul "întâmplător".

***

se pare că ne știm de ceva vreme:)))
mai sus este un comm al tău din 2013 pe un text scris de mine

de Stanica Ilie Viorel [TEGO ]
2007-03-23 | |


dacă am să plec la drum pe două picioare
nu în mâini nu rostogolindu-mă nu zburând
voi ajunge undeva
acolo unde au spus unii că e calea
alții că e rostul
și cei care mă-mping zic ca e soarta

dacă mă ții de mână
dacă mă strângi la piept

nu-mi lua zborul

***

ce ciudat! textele scrise pe atunci au adunat mii de vizualizări
și eu doar Tego

nu sunt făcut să fiu inferior, dar îmi place să nu stric armonia
cine dojana o primește, acela se ridică
cine dojană știe să ofere, acela se ridică

mândria ajunge, mai mereu, pe jos

bănuiesc că este scris ceva vreme în urmă și face parte dintr-un proiect
ori, dacă nu, ar fi de adăugat unei colecții pe temă, căi textul are de spus și spune

mă gândeam, oare gestul românilor care este?
am văzut la scoțieni (într-un film) că își arătau curul,
de țigănci, cunoaștem gestul poalelor în cap
americanii și nu numai, au luat în adopție gestul cu degetul
într-adevăr, gestul la care faci referire este specific rușilor

textul tău merită să fie citit, dar (repet) merită și să fie parte dintr-un întreg mai larg

am observat câteva greșeli de tastare, le vezi tu

nu a primit replica ca pe un reproș
mi-am dat seama că puteam să păstrez misterul deoarece am știut răspunsul imediat ce am citit ghichitoarea
cum sunt un participant constant aș fi putut lăsa și altora jocul

cel mult un indiciu din partea mea era de ajuns

ghioaga despre care spui, bănuiesc că e măciucă

pușca de soc, înțeleg că este o pocnitoare care se încărca cu câlți
nu am întâlnit, am găsit pe net ceva referitor
noi făceam petarde, două, trei pietre, între ele sulfat și ceva de magneziu (nu mai știu rețeta), prafuri pe care le cumpăram de la chimicale, se foloseau la vopsit. toate înfășurate strâns în vandă de izolat. le izbeam cu forță de un perete, pocneau foarte tare și lăsau o pată frumos colorată pe perete.
era o modă.
și din două șuruburi și o piuliță, și o batistă. piulița pe juma’ înșurubată pe un cap de șurub. rădeam în ea câteva chibrite (pucioasa) și apoi celălalt șurub strângeam bine în piulită. șuruburi mari, grele. legam de unul o batistă cât să țină un echilibru în cădere (dar numai la un capăt, nu gen parașută) și zvârleam chestia cât puteam de sus, să cadă pe asfalt. când capul de șurub se izbea de asfalt, încărcătura se aprindea și pocnea.

este un discurs.
ultima parte are forța necesară de a fi începtul textului, apoi să fie urmat de o alegere declarată
de când e poezia
doar peisajul neologismelor
mute la cântecul lacrimilor?
de când sângele nu mai simte
acea chemare către depărtare?
de când poetul nu mai scrie
toate poveștile de iubire
din inima care
i-a rămas credincioasă?
de când poetul nu mai privește
spre Calea Lactee
să își aducă aminte
că nici omul modern
nu o poate descifra
și să descopere
doar că e liniște
și cerul... înstelat ?
de când!?

eu sunt originală
așa cum sunt
având în vedere dimensiunea
dintre mine și Dumnezeu
rămân pe linia de plutire
să prind viață
la fel cum odată
nici iubirea nu a fost inventată
neconformă cu știința
pentru a prosti;
și-a rupt oasele
ca să-mi trăiesc suferințele
să sper mai mult
dincolo de moartea trecătoare
în aripi, flori, gânduri
un cuib de visuri imutabil
să-l recunosc și într-un fes din lână

eu sunt în slujba confesiunii
așa m-am născut
și nu am simțul de a renunța
la numele poeților
la tribulațiile erotice
ale mărilor eteroclite
din semnele perceptibile
sufletului meu.

așa înțeleg cursul, discursul poetic

spor!

chiar este o amintire prezentată sub această formă
mulțumesc pentru semn

la atelier, amuzat.
sincer, nu prea am înțeles de ce unele texte erau acolo
probabil nu îndeplineau rigori subiective
că explicații nu se ofereau

ce am prin atelier, acolo sunt
unele le-am corectat
la altele am observat că acolo le este locul, le voi revizui

de critic, dar pentru acest text nu cred că poți aștepta o critică în afevăratul sens pentru că este o prezentare a unei percepții pe care autorul o expune, mai mult sau mai puțin reușit (asta depinde de gusturi)
ce ar fi de spus?
chiar sunt curios să observ ce are de spus, pe larg, un priceput în ale criticii textelor literare.

PS: dacă nu-i critică, bună-i și autocritica.

spor!

o întâmplare
am pus și eu o pânză și m-am apucat să pictez (să mâzgălesc)

amestecam culorile, frământam pânza aia, dezlegam idei peste idei
n-a rezultat nimic!
tot actul de așa zisă creație a durat vreo juma’ de ceas (dacă nu ai antrenament, obosești repede)

dar mi-a luat vreo două ore să curăț mizeria din cameră! podeaua, masa, ușa, ici colo pereții, toate erau vopsite.
***

când stăteam în spatele lui Noica, citindu-i peste umăr, era mai ușor. I-am pus cartea pe raft și m-am așezat și eu la masă, să scriu, acu’ m-am obișnuit așa:)

a fi nu înseamnă să faci ce vrei, ci să poți să faci ce vrei între atâtea constrângeri
că nu-i nici un univers interior singular, independent, ci este parte din alt univers, în alt univers
că d’aia suntem atât de mici!
nu pentru că facem ceea ce nu vrem, ci pentru că uităm cât de mici suntem și câtă bucurie ratăm privind mereu partea goală a paharului.
mai devreme erai în metrou. ce banalitate, ba chiar corvoadă, a ajuns și metroul ăla!

ce mă bucură este că tot aerul pesimist din jurul tău se risipește când vine vorba de iubire
e bucățica de ciocolată (viață) cu care te mulțumești și te ține întreg. poate că o fi totul (nu doar o bucățică), dar jumătatea goală a paharului e tot acolo:)

în care se propune privirea între două oglinzi?
una care arată trecutul și visele de atunci, neîmplinite; vizibile acum pentru a fi reamintite.
cealaltă, prezentul?

așa îmi pare.

spor!

să-mi fie cu iertare, dar am primit atâtea șuturi pentru părerile sincere, că uneori prefer tăcerea.
ba mai mult, unde am observat că sunt disprețuit, am închis definitiv pagina autorilor respectivi.
oi fi eu prost, dar nu sunt idiot.
spun ceea ce simt, cum gândesc, în limitele cunoașterii fără a ascunde că este una limitată.
chiar și persoane cu care am interacționat foarte plăcut, o vreme, când le-am spus părerea în mod sincer, fără să jignesc, sau cine mai știe…, pentru că nu le-a plăcut ce am spus, sau cum am interpretat un vers, ori o situație, s-au opărit și cineva chiar a depășit limita.
eu nu sunt cârpă de om.
și nici un prefăcut.
dar, pe o astfel de platformă, caut să mă simt bine și înțeleg că fiecare caută același lucru.
unii vor validarea talentului, alții validarea statutului, unii evadează din propriile tulburări folosind locul ca pe o terapie, alții își hrănesc ego-ul, alții scriu că așa le place, unii învață etc.

așa că, la câte orgolii sunt!

sunt autori care nu primesc decât păreri pozitive, nu pentru că ar fi talentul-talentelor, ci pentru că se servesc reciproc cu adulații, fără să își dea seama că astfel de situații nu fac altceva decât să le hrănească orgoliile, în defavoarea creșterii valorii

până la urmă, niște copii mari, asta suntem

chiar și neimplicarea celor care chiar ar avea ceva de spus nu este altceva decât o altă față a problemei dezbătute: ori nivelul dezbaterilor, al textelor, este prea scăzut ca valoare,
ori s-au așezat pe un piedestal de unde doar postează texte cu destinatar precis (în sensul că îi interesează părerile anumitor colegi de breaslă)

aseară am citit ce postai prin 2009:)
te țineau pe atelier la greu:)

spor!

asta am spus și eu prin “cum ne place…”
și “foarte probabil…” care arată că suntem pe sârmă, dar este mare probabilitatea să pășim în gol
fiind cu ochii închiși (care semnifică orbi în rațiune)

nu o pot onora:))

mă onorează, dar nu pot participa la întâlnirea propusă

- sunt născut și am trăit în Hunedoara până la vârsta de 22 ani;
- sunt din sânge 100% Teleorman;
- până în clasa a IX- a, inclusiv, vacanțele de vară le-am petrecut la țară, un sat pe lângă Roșiori de Vede, Didești (e și comună);
- 86- 88 doi ani de liceu electrotehnică, 88-90 doi ani de liceu metalurgie. Absolvent cu certificat de calificare Metalurgist trefilator;
- 90-95 ASE București Facultatea de Cibernetică, statistică și informatică economică, licențiat în Statistică social-economică;
- 95-96, armata la termen redus infanterie la Lugoj;
- o colegă de facultate mi-a devenit soție și m-am “măritat” la Blaj. Am locuit 7 ani în Alba Iulia, de 20 de ani locuiesc în Blaj;
- o perioadă scurtă de 3 ani am lucrat în mediul privat, altfel tot în sistem public. Sunt funcționar public din 96, expert contabil, lucrez în inspecție fiscală;
- am 3 băieți și 30 de ani de căsnicie;
- născut în 1971;
Acum, câ am scris, îmi pare că nu am atâția ani pe câte s-au întâmplat.

Invitația nu o pot onora, ne vom întâlni cu alt prilej.

o zi cu toate cele bune!

și nici măcar nu folosim modele statistice, cred că omului îi place asbtractul, altfel nu ar fi inventat acest cuvânt
am reținut această propunere
“ dar cu ochii închiși și sîrma nu mai e demult acolo”
foarte probabil să pășim în gol

tot “băbat” a rămas
o fi vreun semn, ceva:)