Răvașul

- "Dumnezeu este o femeie perfidă”. - De ce spui asta!? - Nu o spun eu. Pe răvașul meu asta scrie. Venea o vreme când fiecare își primea răvașul. Era un sul de hârtie pe care era scris ceva; de cele mai multe ori, lecții de viață, sfaturi. Uneori erau scrise cuvinte fără noimă. Dar mai mereu, așa cum se știe, erau scrise lecții de viață. - Adică!? întrebă, ca și când nu ar fi știut la ce se referea. Căuta să își dea timp cât să deslușească întelesul, sau măcar să poată oferi un timp deslușirii. Care femeie!? - Poate că femeia hienă. Cea care nu poate depăși stadiul femelelor din ginta sa. Cea care, în lumea sa, nu găsește masculi pe placul femelelor… - Păi chiar și femela hienă, până și ea, nu este perfidă. Își duce traiul luptând pentru clanul său. - Exact! E perfidă. Nu înțelegi? Chiar nu mai înțelegea nimic. Răvașul spunea ceva care pe el îl încurca. Simțea că, dacă răvașul ăla asta spunea, nu era altceva decât un adevăr dureros, ci nu o lecție. - Asta e! răbufni uitând să mascheze orice entuziasm. E lecția ta! Dar nu este un adevăr. Să ne gândim! - Păi… gândește tu! Eu toată noaptea asta am făcut! Și nu deslușesc altceva decât ceea ce am negat mereu: nimic nu este pur pe lumea asta, nimic altceva decât Dumnezeu. Dar “Dumnezeu este o femeie perfidă”!? Și dacă așa stau lucrurile, nu putem decât să ne închinăm lui. Sau ei. - Acesta este adevărul tău. Să nu tragem concluzii ca și când ar fi un adevăr absolut. - Exact! Avem timp să ne mai gândim. Oare putem primi mai multe răvașe?