întâlnire cu fata de la arte

ce strop de soare vedeai printre pietrele reci uimite și ele nu aș ști să spun doar draperia aceea de culoarea sângelui închegat prinsă într-un nod părea să fie ultimul semn din povestea în care s-au iubit un el și o ea în acel castel te priveam ca pe o floare care a încolțit întâmplător dintr-o margine de stâncă și respiram pe furiș aerul din preajmă de teamă ca nu cumva culorile pe care doar tu le vedeai să nu se mai prindă pe pânza ce aștepta iar și iar mângâierea pensulei alături de mine îmi părea că te priveau toți cei care au trecut pe acolo cu mult mai devreme ori mult mai târziu la cum tremurau agățați de o grindă chiar și liliecii iubeau firele de lumină pe care tu le împleteai fire de borangic între vopsele acum îmi pare rău că n-am știut să pictez și eu te-aș fi păstrat așa cum erai o cătălină chip ales din a fost odată ca niciodată încă mă întreb dacă nu cumva privindu-te atât de mult n-am pierdut momentul când ai plecat ori poate-ai dispărut când umbrele au zburat să guste nectarul reginelor nopții