țipăt

în inimă și în gând și în ziua de mâine mi-erai și mereu vei fi doar că ți-au ales o corabie care plutește pe marea tăcerii acum, apelor le privesc unduirea, de-al lor adânc mi-e frică, să știi întoarce, dar, vântul și nu-mi lăsa singurătatea pe malul durerii apusul îl văd oglindit pe luciul de ape, rănit de grei pescăruși ei plâng, eu nu mai pot să plâng, doar stelele devreme îmi mângâie fața voalul acoperă lumea de alta, nici una nu vrea să lase intruși sub negură, misterioase sirene dansează și-împrăștie ceața prind în plete ape sărate. pe trup, răni încolțesc și se cern pe nisip așa te mai pot ține de mână, să facem pod peste albastrul lovit tabloul ceresc, cu rame din aștri, ți-așterne pe pânză blândețea din chip furtuna se naște, spre țărmul din sufletul meu turbată-a pornit îmi cântă copilă povestea de-o clipă, în țipătul tău toate s-au zis și-apoi , peste toate, o liniște crudă s-a pus- apăsătoare năframa ce-au vrut de la tine, ce-au vrut de la noi, sfinții apostoli de ce s-au dezis și te-au ales mireasa din ceruri? făr-să te-aud strigându-mă: mama